Când a scris că “Aici, nimic nu este incompatibil”, Mihail Sebastian habar n-avea că, peste ani, sceptrul domnesc va fi simbolul tovărăşesc al unui preşedinte comunist. Şi nici că “odiosul” capitalism de tranziţie românească va fi pus în operă de chiar contestatarii roşii, scoborâţi din osul proletar al lui Ştefan Gheorghiu. Cât despre împreunarea dintre pedelişti şi pesedişti în Parteneriatul ciolănesc, imaginaţia, altfel bogată, a scriitorului, mort prematur, păleşte. Istoria noastră recentă, ca şi cea îndepărtată, este plină de asemenea “incompatibilităţi”, semn că “la Porţile Orientului totul e posibil”. Această simultaneitate contra naturii sau a bunului-simţ este matricea în care ne-a turnat, mereu provizoriu, istoria cea schimbătoare a regiunii.

Lipsa de durabilitate a regulilor şi diversitatea samavolnicească a cotropitorului ne-au modelat la repezeală, fără să ne finiseze normele de viaţă colectivă ori individuală. Obligaţi să rezistăm oricum, ni l-am făcut frate pe dracu’ în încercarea de a trece puntea. Şi, se ştie, punţile n-au fost puţine, iar câteodată împieliţatul ne-a aruncat în învolburarea apelor tulburi sau ne-a dus în direcţii greşite. “Frăţia” asta ne-a costat îndestul, căci ne-am ales cu apucături nu tocmai cuşere şi am uitat să mai căutăm nuanţele, distincţiile între lucruri. Am ignorat tâmp că dracul lucrează cu realităţi alterate, falsificate şi confuze, cu nelimpezimi. Păi, incompatibil era să nu ne tocmim domnitorii la Sublima Poartă, cu tributuri grele şi ruşinoase de femei, copii şi trădători. Incompatibil era să nu-l lăsăm de izbelişte pe aliatul de început în răzbelele mondiale. Incompatibil era să nu-l cântăm vasaliceşte pe invadatorul mahmur şi nespălat de la Răsărit, către care mai şi făceam mătănii şi danii în grâne, petrol şi cloţe de aur.

Incompatibil era şi să nu le permitem veneticilor de aiurea s