Uneori mă surprindeam visând cu ochii deschişi. Alunecam sub pielea realităţii pe nesimţite, într-o zonă confuză şi călduţă. Nu avea concreteţea unui vis adevărat, în care lucrurile şi persoanele au contururi ferme, în care ştii fără să ştii de unde ştii, ci era o lume somnolentă, tămăduitoare. Nu era ca şi cum te-ai fi scufundat în adâncul apei, ci ca şi cum ai fi făcut pluta - jumătate în apă, jumătate în aer. Rămâneau nişte fire subţiri şi puternice care mă ţineau suspendat, într-o imponderabilitate neameninţătoare. Auzeam toate zgomotele exterioare, însă ele nu reuşeau să-mi tulbure noul echilibru. Cel mai adesea mi se întâmpla când stăteam la fereastră, privind fără să văd, sau sprijinit cu coatele de masă, în faţa cafelei care se răceşte. Însă uneori glisam în lumea soarelui de vată fiind pe stradă sau în tramvai. Era lumea în care sistematic continuam să mă întâlnesc cu Marga. Numai în adolescenţă mai trăisem asemenea reverii, iar atunci mă lăsam pradă lor cu o anumită voluptate. Acum nu le căutam, dar nici nu încercam să fug de ele. Când soseau erau binevenite. Pe cât de furios eram când îmi aminteam în mod obişnuit de Marga, dând curs impulsului de a o caricaturiza necruţător, pe atât de calin şi înţelegător eram în astfel de momente. Cumva, printr-un subterfugiu, relaţia noastră continua să existe. Ori poate nu era decât viclenia firii mele iscoditoare care încerca, cu uneltele semiconştientului şi cu disimulată tenacitate, să întrevadă originile fisurii, să lase timp adevărului să crească, să forţeze blând un alt drum al înţelegerii. Marga plecase şi totuşi rămăsese. Nici o dispariţie, oricât de ingenioasă ar fi, nu e fără rest. Când tai copacul, rădăcinile rămân şi se hrănesc în continuare. Din restul de trunchi ţâşnesc vlăstare, promisiuni proaspete şi crude. Fotografia din folderul Marga nu e o urmă oarecare. E ramificaţia unei rădăcini care caută