Unii "vînători", precum văzurăm, îşi dobîndesc trofeele contra cost. Sînt, la drept vorbind, nişte bieţi farsori, care îşi construiesc reputaţia prin fraudă, riscînd însă, cînd li-i lumea mai dragă, să alunece în ridicol. Căci, vorba francezului: "ŕ trompeur, trompeur et demi". Un grup de vînători îl dau de gol pe un coleg necinstit tăind limbile a doi iepuri proaspăt vînaţi, pe care apoi îi încredinţează unui ţăran, instruin­du-l ce trebuie să facă. Purtînd de formă o puşcă pe umăr, ţăranul aţine calea mincinosului şi-i vinde cei doi iepuri. La ora bilanţului colectiv, unul din iscoditorii farsei exclamă cu tîlc: "Dacă vînatul ar avea limbă, cîte n-ar povesti şi el despre noi!" Iepurilor aduşi de mincinos li se deschid gurile, spre a se constata că niciunul n-are limbă. "ŤHei, ce-am spus eu adineaori! Că dacă iepurii ăştia aveau limbi, cîte n-ar fi grăit ei! Dar cum s-o facă, dacă limbile lor se aflau în buzunarul meu! Iată-le!ť Şi le aruncă cît colo în faţa noastră." (Gh. Nedici, Revanşa)

Asupra altor farse vînătoreşti ne edifică Nicolae Tăutu, el însuşi un farsor ingenios şi fecund, ca atare extrem de suspicios la riscul de a cădea chiar dînsul în plasă. După o întîlnire cu cititorii într-o frumoasă garnizoană alpină, scriitorului i se propune să participe la o vînătoare. "Colonelul insista zîmbind ciudat, enigmatic. ŤDacă vrea să-mi organizeze o farsă? Bunăoară, să-mi îmbrace o pisică în blană de iepure şi, cînd să trag primul foc, să văd "iepurele" căţărîndu-se în plop... Sau să plaseze în drumul meu un urs împăiat de la muzeul şcolii din localitate şi eu să trag pînă îmi ies ochii... Ori să-mi trimită, ca la oaspeţi de onoare, o căprioară dresată, care să se aşeze în bătaia cătării şi să mă roage în genunchi s-o împuşc...ť" Din toate variantele presupuse, una chiar se confirmă: "în faţa mea aştepta un urs enorm. ŤNu mişcă. înseamnă că-i împăia