Corabia se scufunda încet noi ziceam/ şi ce dacă se scufundă corabia şi mai/ ziceam orice corabie se scufundă/ într-o zi ne strângeam mâinile/ ne luam rămas bun// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după zece zile noi cei care/ ne-am dat mâinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i/ o corabie care se scufundă mai încet/ dar până la urmă se scufundă iat-o// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după un an încă ne era ruşine/ nouă celor care ne-am dat mâinile şi/ în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul/ măsuram apa hm nu mai e mult se/ scufundă încet dar sigur// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om încă/ mai ieşeam unul câte unul şi priveam/ cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi/ şi spuneam asta nu e o corabie/ asta e o.../ asta e o..." (pag. 309)

Acesta nu e, în ciuda opiniei generale şi avizate, un poem, acesta e un capitol, cel din urmă, din recidiva romanescă a lui Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor. După ce, de-a lungul a două decenii de recitiri, sensurile i-au fost, sub diverse pretexte, de mai multe ori deturnate, Corabia primeşte, acum, lovitura de graţie, preschimbându-se, ludic, din manifest liric în concluzie, pe cât îi stă în putinţă, epică. O schiţă fantastă, dar altminteri corect proporţionată, a succesului repurtat, în cadrul Cenaclului de Luni, de acest poem, se trasează încă din primele pagini, cu aparenţă de glosă critică, ale romanului. Episodul serveşte drept explicaţie pentru disponibilitatea unui neverosimil editor - domnul Cambreleng - de a aduna în preajma lui un grup de autori, prin forţa destinului, rataţi. Iată-l intrat în joc, alături de un fost premiant Nobel căzut în uitare şi de o curajoasă, dar plictisitoare, cehoaică fugită dintre tancurile sovietice, pe discretul poet optzecist: "Înainte de a continua această poveste ar fi poate c