Astăzi clocotesc de energie creatoare. Parcă sunt plin de idei. Nu-mi vine nici una, dar eu aşa mă simt.
T se întoarce de la Kaufland cu domnul Anania. Mă cheamă să scot din maşină şi să duc în casă ce a cumpărat. "-Dumneavoastră, numai hamal ?, zice Anania. -Forţă de muncă", îi răspund, ofuscat.
Împărtăşesc cu Lucian Raicu ideea romantică, desuetă, că există marele scriitor. Că el nu e ca toată lumea. E destul să citeşti jurnalul lui Mircea Cărtărescu - ostil, fără îndoială, acestei idei - ca să-ţi dai seama că nu seamănă cu oamenii obişnuiţi.
"Regizorul Anthony Menghella a încetat din viaţă", citesc la rubrica Ştiri mondene, pe teletext.
În vederea durabilităţii acestei rubrici, hotărăsc: cel puţin două rânduri în fiecare zi. Sunt două ? Două sunt.
În lume, în ţară, aici, la Bucureşti, se întâmplă tot felul de lucruri. Nu le mai percep. Când nu mă obligă nimeni să ies din casă, zac.
Bush, ochi de om încăpăţânat, Putin ochi de om neînduplecat. Celui dintâi nu trebuia să i se dea lumea pe mână, celui de-al doilea n-ai cum să i-o mai iei.
E în curs de dispariţie specia păguboasă a celor care când promit se şi ţin de cuvânt.
Cel mai mult are de suferit simţul gratuităţii. Nici un gest un trebuie să fie nefolositor.
În aceste condiţii, e incomod să-ţi pierzi statutul social. Nu te mai iau în seamă, dezinteresat, decât oamenii de soi. Iar aceştia sunt fosile vii.
Atâta şi atât de devreme ne-au împuiat capul cu summit-ul NATO, încât suntem sătui de el dinainte, iar măturătorii străzilor s-au blazat.
Pretenţia mea de a prevedea viitorul artei ieşea dintr-un cap de teoretician. Istoricul de artă se mulţumeşte să prevadă ce s-a întâmplat.
Ziceam de pierderea simţului gratuităţii. Până şi faptul de a lucra pentru ceva
