Sunt circa trei decenii de cand, intrigat de una dintre enigmele istoriei romanesti si ajutat de pregatirea mea de specialitate, ma tot straduiesc sa dau de firele care pot reconstitui, din aproape in aproape, istoria stigmatului care ii insoteste pe romani in reprezentarile altora. Izvoarele mai indepartate ale chestiunii trimit la un tipar bizantin, pastrat intr-o versiune faimoasa din sec. al XI-lea, transmis apoi ungurilor si polonezilor, ajuns pana si la bulgari, iar de acolo, prin emisarii catolici si savantii primei modernitati, cea timpurie, mai aproape de vremurile noastre. Datorita acestor circumstante, am urmarit recentele evolutii din campul relatiilor italo-romane cu o curiozitate stiintifica, interesat mai degraba de fondul aluvionar pe care resentimentele, furia populara, manipularile politice si exagerarile presei l-au putut scoate la iveala departe de Dunare si Carpati, tocmai in Peninsula Italica.
Termenii in care se discuta astazi in spatiul public italian despre romani sunt foarte asemanatori cu cei evocati de B.P. Hasdeu intr-un articol, la 1868, cand savantul consemna ca "...Dupa marturia istoricilor maghiari si sasi, toti romanii, toti fara deosebire, mic si mare, sunt furi a§ hotia, ucigasi si incendiatori, si nu trebuie sa ne miram de a auzi o asemenea sentinta din gura unor straini, inamici secolari ai nationalitatii noastre, de vreme ce mai tot in acest fel ne depingeau a§ pictaua pe noi pana mai alaltaieri chiar boierii nostri romanesti, zicand, de exemplu, in petitiunile si memorandele lor catra puterile Europei: «a...a Asupra taranilor romani, nici sfaturile, nici exemplele cele mai doveditoare (concluante) n-au putere. Ca sa le faca cineva bine trebuie ca binele sa-i vie din porunca guvernului, s-atunci chiar se-mpotriveste la acel ordin, de cate ori nu este insotit de amenintari executive foarte persistinte»".
@
