Se spune, pe bună dreptate, că jocul e condiţia culturii şi că el se asociază uşor activităţii artistice. Când eram copii am fost cu toţii geniali pentru că exista în noi ceva fără limite - poate chiar percepţia eternităţii care se manifesta liber în fiecare parte a corpului.

Felul diferit de a fi ludic a constituit unul din criteriile unei alegeri a filmelor şi creaţiilor video de către Muzeul Modern din Stockholm pentru expoziţia numită "Play".

Jucându-se toţi artiştii iau în serios condiţia jocului - aşa cum fac toţi copiii când se joacă - fără să ştie că mai târziu, numai pentru unii dintre ei expresia ludică îi poartă la ceva mai mult.

Artiştii ieşiţi din crisalida copilăriei folosesc jocul ca formă de cercetare şi de adaptare la realitatea abisală întinzându-se pe limitele sale ca peste un orizont infinit.

În foarte multe cazuri jocul e plăcut dar nu întotdeauna. Uneori e dureros. Cine a jucat jocul "Hoţii şi gardiştii", pe stradă, ca mine - ştie că nu putea să evite să fie când gardist, când hoţ.

Atunci când huzurul îţi dădea să joci rolul hoţului care e prins - atunci era inevitabil să o iei serios pe cocoaşă de la toţi "gardiştii" şi să te retragi plângând înapoi, în braţele mamei care te consola că aşa e jocul - "râsul-plânsul" constituind chiar miezul său.

M-am dus la Muzeul Modern ca un copil bătrân hotărât să intru în toate jocurile propuse de excelenţii organizatori ai expoziţiei, mai ales să mă pierd în labirintele de întuneric unde desenele colorate ale artistei japoneze Tabaimo se mişcă în realitate, arta căpătând graţie tehnicii şi mişcarea care e tipică vieţii, ea nemaifiind doar sugerată, ci produsă direct cu mijloace electronice.

În mod paradoxal artista japoneză nu se inspiră deloc în arta ei din trend-urile actuale - ci pur şi simplu direct d