Mă întreb, uneori, de ce mergem să revedem un spectacol într-un anumit moment. Cît este dorinţa pură să revezi o scenă sau alta sau un actor sau să simţi, pur şi simplu, o atmosferă, o stare? Poate să fie legată opţiunea şi de ceva ce ne scapă? De legături importante, dar invizibile? De premoniţii? Sîntem atenţi la poveştile astea? Mai degrabă nu, desigur.
...Şi totuşi.
Am fost să revăd "Moartea unui comis voiajor" de la Teatrul Bulandra, sala Izvor, foarte de curînd. Mai tîrziu am înţeles de ce. Cînd l-am văzut prima oară, era fragil. Am simţit, însă, jocul lui Victor Rebengiuc. Am simţit fineţea şi dramatismul, neputinţa absolută a acestui Willy Loman, deruta fantastică în faţa lui "azi" cu toată suita lui de incertitudini. Am urmărit cu emoţie relaţia, de aici, cu Mariana Mihuţ, Linda. Nu este prima oară cînd îi văd împreună. Mi s-a părut că nerostitul are ceva mai preţios de data asta. Dedesubturile concrete ale convieţuirii, subtilitatea ce aduce şi ţine oamenii împreună zeci de ani, poezia privirii, împietrirea expresiilor, disperarea au invadat scena şi mi-au bîntuit sufletul. Nu am avut acces la tragicul istoriei lui Miller. Limita mea atunci. M-a iritat teribil la acel moment, şi mi-a diluat concentrarea, accentul mutat de regizorul Felix Alexa de pe consistenţa interpretării actoriceşti pe lucruri inconsistente în acel context. Ce ţin de mode, poate. Şi ele cam depăşite. Îl ştiu extrem de riguros, de precis şi de atent în lucrul cu actorul. Am avut senzaţia, însă, că actorii din acest spectacol s-au cam descurcat pe cont propriu, cum au găsit de cuviinţă, mai bine sau mai puţin bine, mai inspirat sau nu. Poate să fie şi o chestiune de comunicare neizbutită. Face parte din misterul teatrului. Uneori se întîmplă, alteori, nu. Iraţionalul îşi face mendrele. Şi e frumos! Nu sîntem roboţi învîrtiţi cu cheia succesului. Am găsit că maj
