O prostească mândrie cu iz patriotic ne-a deprins, în liceu şi facultate, să credem că româna e o limbă perfect unitară, vorbită absolut identic fie că locuieşti în nordul, în sudul, în estul sau în vestul ţării. Evident că peste tot se foloseşte limba română, că nu avem nici cea mai mică problemă de comunicare. Cu un mic amănunt şi o măruntă condiţie: să apelăm la româna "standard", la aceea învăţată în şcoală şi vorbită (înainte de 1990, desigur!) la radio şi la televizor. Altminteri, tare mi-e teamă că, mai ales la nivel de lexic, vor exista suficiente sincope în conversaţie şi destule priviri întrebătoare. N-am să uit niciodată enigmatica frază a gazdelor mele din judeţul Bihor, care mă invitau să fac foc în sobă când se întunecă, să pun petrol peste lemne ca să ardă mai uşor: "Băgaţi şi fotoghin în candalău când să face şutic." Am transcris aproximativ un şir de cuvinte a căror pronunţie le făcea încă mai impenetrabile decât le vedeţi scrise.

Englezii sunt mult mai oneşti din acest punct de vedere: ei n-au nici o problemă să-şi definească limba "oficială", acea splendidă englezească "de BBC", drept RP (Received Pronunciation - pronunţie dobândită), acceptând că există o pluralitate, dacă nu chiar o infinitate de variante, dar şi un construct ideal spre care sunt datori să tindă. Cu câtă încântare am urmărit, citind piesa Pygmalion a lui Bernard Shaw, sau vizionând musicalul inspirat de ea, My Fair Lady, felul în care super-foneticianul Mr. Higgins era capabil să identifice, după lexic şi pronunţie, locul de origine al celor din jur: unui domn îi spune că provine din Selsey, altuia că locuieşte la Hoxton, pe o tânără doamnă o identifică drept originară din Earscourt, dar având o mamă din Epson, în fine, colonelului Pickering, autor al unei imaginare "Sanscrite vorbite", îi descrie itinerarul din momentul naşterii până în cel al întâlnirii