Să fii patriot în România pare să nu fie lucru mare. Să trăieşti româneşte la Erdec-Burnu, în sudul Ucrainei, este o uriaşă luptă, pe care o duc generaţiile, una câte una, de la vârstnici la copii.

Prindea a se însera când am ajuns şi noi în capătul satului Erdec-Burnu, în Peninsula Taşbunar, care înaintează, ca un plisc de raţă, în lacul Cătlăbuga, cel pomenit în istoriile lui Ştefan-Vodă. Spune Grigore Ureche că aici, la Cătlăbuga, a “topit” Ştefan cel Mare şi Sfânt oastea turcească în bătălia de la 1485. Numele vechi al satului, Erdec-Burnu, zice-se că e de pe atunci; e de origine turanică şi-nseamnă “plisc de raţă” – trebuie să-i fi fost dat tocmai datorită aşezării lui pe peninsulă. Ruşii, mai târziu, l-au schimbat în Utkonosovka, iar ucrainenii îi zic Utkonosivka... Dar parcă ce contează numele satului, când oamenii ştiu bine cine sunt, ce sunt, cum se simt. Români!

Seara aceea de februarie, la Erdec-Burnu, în Basarabia de Sud, avea să fie una dintre cele mai tulburătoare trăite în călătoria noastră de documentare în Ucraina. Copiii satului, în veşminte tradiţionale româneşti, ne aşteptau în capul scărilor Căminului cultural. “Bună seara şi bine aţi venit la noi!”, ne-au zis într-un glas.

“SCHIMBAŢI BRĂUL TRICOLOR!”

Două ceasuri, la adăpostul întunericului ce se lăsa, aveam să aflăm ce înseamnă, de fapt, dorul basarabean. “Dor basarabean”. Dansatorii, interpreţii, taraful ansamblului folcloric din Erdec-Burnu (condus de profesorul Viorel Popescu) ne-au făcut una dintre cele mai calde demonstraţii de patriotism. Înfiinţat în 1998, ansamblul folcloric a fost de câteva ori invitat să dea spectacole şi în România, şi în Republica Moldova. Însă, fără îndoială, el a fost înfiinţat şi pentru a arăta, în conglomeratul minorităţilor din Ucraina, care este identitatea comunităţii româneşti, în relaţie cu cea bulgară, tu