Cioran e, la ora actuală, probabil cel mai comentat autor român. Cum s-ar putea explica imensa vogă de care se bucură într-o postumitate ce are alura de-a răscumpăra deceniile în care se vedea, în propria-i patrie, fie pus la index şi "interpretat" printr-o univocitate a respingerii dirijate, fie publicat cu maximă parcimonie, împins spre marginea atenţiei? Mai întîi se cuvine admis actul însuşi al recuperării, pe fondul unei conştiinţe vinovate în perspectivă istorică. Apoi cum am putea trece cu vederea confruntarea gînditorului cu epoca noastră exuberant materialistă, hipertehnicizată, "postindustrială"? Nietzsche, un vădit model al lui Cioran, opunea timpului său raţionalist, generator al unui pozitivism ce a însoţit începuturile erei industrial-mercantile, valorile socotite cele mai înalte, ale vieţii. Dorind a aduce factorii conştiinţei la condiţia lor vitală, acesta denunţa voinţa convenţională de adevăr drept expresie a unei existenţe "decadente", ce-şi găsea întruchiparea în religie ca şi-n ştiinţă văzută ca un refugiu al spiritului religios. O similară tendinţă de emancipare de sub regimul resimţit ca oneros al convenţiilor îl însufleţea pe autorul Tratatului de descompunere, în acelaşi duh al dionisismului turbulent, al excesului asumat: "Sunt făcut să dau sfaturi înţelepte - şi reacţionez ca un nebun". Sau: "Ceea ce face o carte interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvîrcolirile lui, frazele încărcate de insolubil". Ca şi filosoful de la Sils Maria, Cioran se sustrage sistemului, se rosteşte fragmentar, centrifugal, sub acest aspect în consonanţă cu timpul nostru stigmatizat de-o varietate ilimitată de manifestări, de-o disipare a încredinţărilor, de-o pulverizare a sensurilor, fără a evita dansul pînă la istovire al contradicţiilor: "Fiind organice, aşada