Până azi îl evocam pe Niculae Gheran „doar” cu un mare şi sincer respect. Sursa: Sorin Antonescu
Într-o lume istorico-literară care nu se poate mândri cu fidelitatea, priceperea şi tenacitatea textologică, Niculae Gheran este - alături de D. Vatamaniuc (pentru Eminescu), Mircea Handoca (pentru Eliade) şi Nicolae Mecu (pentru G. Călinescu) - unul dintre marii şi rarii noştri editori exemplari. Un om care şi-a dăruit aproape patruzeci de ani din viaţă editării operei lui Liviu Rebreanu!
Dar de astăzi îl evoc pe Niculae Gheran şi cu reală plăcere. Anume, cu bucuria bucureşteanului pătimaş după farmecele şi blestemele urbei sale, după istoria sa bezmetică, buboasă, trădătoare, dar fermecătoare în jalea, hărţuirile, hărtănirea, nenorocul şi metehnele ei fără leac. La 80 de ani, cât va împlini în octombrie, Niculae Gheran parcă şi-a amintit că a debutat în 1955, în „Tânărul scriitor”, cu o schiţă umoristică, şi a început o suită de evocări ale vieţii bucureştene din interbelic până azi, aşezate sub titlul hâtru şi autopersiflant „Arta de a fi păgubaş”. Primul volum - „Târgul Moşilor” - a apărut recent în Biblioteca Bucureştilor. Titlul volumului doi ne face cu (de)ochiul încă de-acum: „Oameni şi javre”.
Arhi-îmbibat de întâmplări, scene tari, fizionomii picante, petreceri literar-politice, fost socialist în pantaloni scurţi, dar trecut cu epicureică pocăinţă prin toate vămile resemnării ca şi prin sitele ruginite ale cenzurii, Niculae Gheran dăduse deja un suculent volum de memorialistică („Sertar”, 2004). Însă de acum amintirile şi figurile care-i populează foşnitor memoria şi-au dat drumul de-a binelea pe povârnişul literar.
Ce personaj pitoresc, duhliu, parşiv, magnetizant! Ce hedonist hipnotizat de cearcănele mateine ale „Crailor” de altădată, surfilate prin acribia şi reveriile dandyste ale lui Radu Albala! Ce ameste
