Am ajuns în capitala SUA, Washington, District of Columbia, în anul 2008, ce va rămâne în istorie pentru alegerea primului preşedinte american de culoare la Casa Albă, dar şi pentru depresiunea economică. Am zis bine „depresiune”, pentru că „recesiunea” este doar un fenomen economic natural, ciclic. Sunt pe coasta de est a Statelor Unite, la patru ore de condus de New York şi la vreo opt de cel mai apropiat punct de frontiera cu Canada.

Am ajuns în iulie şi la coborarea din avion m-a izbit un val de aer fierbinte şi umed. M-am simţit ca într-o saună. Aşa a fost până la sfârşitul lui septembrie, când am putut respira din nou.

Mă aflu pentru prima dată pe continentul american şi sunt copleşită de impresii. Îmi bâzâie în minte un întreg arsenal cu care m-am înarmat încă din copilarie. Îmi aduc aminte cum îmi povesteau bunicii despre o perioadă în care speraseră că „o să vină americanii”. Apoi, in adolescenţă, odată cu revoluţia, i-am primit şi pe americani. Mai întâi, prin renumita marcă de băuturi răcoaritoare, apoi prin celebrul lanţ de fast-fooduri şi, desigur, prin noianul de filme care începuseră să inunde ecranele: Jack şi Grasanul, Dallas (de data asta cu toate episoadele care fuseseră oprite de la difuzare înainte de 89).

Calc pe tărâm american, la aproape douazeci de ani de la revoluţia română şi îmi dau seama că nimic din ce am văzut la televizor sau din ce am citit până acum nu m-a pregătit pentru ce voi afla AICI, despre Statele Unite şi despre americani.

Am părăsit, cu nostalgie, bătrâna Europă. M-a încurajat doar gândul că nu veneam la DC decât pentru o perioadă limitată, de câţiva ani, după care mă voi întoarce acasă.

Prea mult necunoscut se aşternea la picioarele mele

După cele câteva luni în care i-am dat voie şocului cultural să se manifeste în voie, am pornit la explorat. În