În anii ’80, handbalul românesc începuse deja să-şi piardă din strălucire. De patru ori campioană mondială între 1961 şi 1974, naţionala masculină se menţinea încă în rândul celor mai bune echipe ale lumii, era o prezenţă constantă la turneele finale mondiale, dar nu mai reuşea să se apropie de podium.
Clasarea pe locul 9 la CM din 1986 a reprezentat cel mai slab rezultat înregistrat până atunci, care a avut drept consecinţă retrogradarea în al doilea eşalon valoric. Ocazia reabilitării a reprezentat-o Campionatul Mondial grupa valorică B, care s-a desfăşurat în a doua jumătate a lunii februarie 1989 în Franţa. Competiţia a adunat la start 16 echipe, dintre care primele şase clasate urmau să se califice în grupa A, al cărei turneu final era programat în 1990 în Cehoslovacia. Sarcina readucerii echipei în elita mondială şi-au asumat-o antrenorii Cornel Oţelea şi Ghiţă Licu, care au apelat la jucători consacraţi, printre care Alexandru Buligan, Vasile Stângă, Marian Dumitru, Dumitru Berbece, Adrian Ghimeş sau Cornel Durău. Aproape toţi erau legitimaţi la cele două cluburi fanion ale sportului românesc, Steaua şi Dinamo, singurul "intrus" fiind Maricel Voinea, de la Minaur Baia Mare. Startul competiţiei a fost perfect pentru români, care au câştigat toate meciurile din grupa preliminară, disputate la Cherbourg: 25-16 cu Kuweit, 25-21 cu Bulgaria şi 23-21 cu Elveţia. Echipa s-a mutat apoi la Strasbourg, unde a mai disputat trei meciuri în grupa semifinală: 36-22 cu Olanda, 21-23 cu RF Germania şi 16-16 cu Elveţia. În urma acestor rezultate, România s-a clasat pe locul secund în grupă şi a jucat apoi cu Spania pentru medalia de bronz. Deşi a lipsit miza, pentru că ambele echipe îşi asiguraseră deja calificarea în grupa A, tricolorii au tratat meciul cu seriozitate, impunându-se cu scorul de 31-24. "N-a fost deloc uşor, pentru că am întâlnit echi
