Te programau pentru o zi anu­me, te sculai dimineaţă, te îmbrăcai de­cent ca să "cadreze cu ideea de maşină de scris" (vorba unui locotenent, că ma­şină de scris n-avea orice ţoapă, deşi, pe de altă parte, posesia unei maşini perso­nale te făcea dubios).

Aveam în proprietate o Erika portabilă, cadou de la soacră-mea, şi una veche, de dinainte de război, cum­pă­ra­tă de la Consignaţia, o vechitură la care ţineam foarte mult. Era portabilă, dar inutilă, nu funcţiona. Le căram pe amândouă la miliţie. Îmi trecuse prin minte să n-o declar şi pe cea veche, dar m-am răzgândit, făceam o prostie. În anul când apăruseră manifestele, securiştii au controlat şi con­sig­naţiile, luând adresele tuturor celor care cum­­păraseră maşini. Cu un an în ur­mă, ofiţerul de resort mi-a zis să-i aduc o dovadă de la specialist că vechitura nu funcţionează. Păi se vede cu ochiul liber, subliniam evidenţa situa­ţi­ei, crezând că totuşi glu­meşte. Nu glu­mea. I-am spus că poate fi verifica­tă foarte simplu. "Şi vrei s-o încerc eu şi s-o încurc? cine ştie cine a bătut vreo porcărie la ea înainte să se strice" – se ră­ţoi el. Ce porcărie? "Manifeste." Dis­cu­ţia devenea penibilă. Nu puteam să nu iau în serios chestia cu manifestele, că de aia ne chemau cu ma­şi­ni­le la miliţie. Când am cumpărat-o, argumentam eu, cei de la Consignaţia au scris pe bon că nu e în stare de funcţionare. Am bonul. N-a ţinut. Aşa că m-am dus cu ea la o coope­rativă, iar un meseriaş mi-a dat o hârtie ştampilată pe care scria ceea ce ştiam, ma­şi­na nu era în stare de funcţionare.

Se iscase nebunia cu manifestele. Se găsiseră fiţuici în care era înjurat Ceauşescu şi comunismul era făcut praf, astfel că, la propunerea unui se­cu­rist cu grad mare, s-a inventat am­pren­tarea maşinilor de scris. Maşinile redacţiei (lucram la Fla­căra), proprietatea Editurii Scîn­teia, aveau acelaşi regim. Arg