Te programau pentru o zi anume, te sculai dimineaţă, te îmbrăcai decent ca să "cadreze cu ideea de maşină de scris" (vorba unui locotenent, că maşină de scris n-avea orice ţoapă, deşi, pe de altă parte, posesia unei maşini personale te făcea dubios).
Aveam în proprietate o Erika portabilă, cadou de la soacră-mea, şi una veche, de dinainte de război, cumpărată de la Consignaţia, o vechitură la care ţineam foarte mult. Era portabilă, dar inutilă, nu funcţiona. Le căram pe amândouă la miliţie. Îmi trecuse prin minte să n-o declar şi pe cea veche, dar m-am răzgândit, făceam o prostie. În anul când apăruseră manifestele, securiştii au controlat şi consignaţiile, luând adresele tuturor celor care cumpăraseră maşini. Cu un an în urmă, ofiţerul de resort mi-a zis să-i aduc o dovadă de la specialist că vechitura nu funcţionează. Păi se vede cu ochiul liber, subliniam evidenţa situaţiei, crezând că totuşi glumeşte. Nu glumea. I-am spus că poate fi verificată foarte simplu. "Şi vrei s-o încerc eu şi s-o încurc? cine ştie cine a bătut vreo porcărie la ea înainte să se strice" – se răţoi el. Ce porcărie? "Manifeste." Discuţia devenea penibilă. Nu puteam să nu iau în serios chestia cu manifestele, că de aia ne chemau cu maşinile la miliţie. Când am cumpărat-o, argumentam eu, cei de la Consignaţia au scris pe bon că nu e în stare de funcţionare. Am bonul. N-a ţinut. Aşa că m-am dus cu ea la o cooperativă, iar un meseriaş mi-a dat o hârtie ştampilată pe care scria ceea ce ştiam, maşina nu era în stare de funcţionare.
Se iscase nebunia cu manifestele. Se găsiseră fiţuici în care era înjurat Ceauşescu şi comunismul era făcut praf, astfel că, la propunerea unui securist cu grad mare, s-a inventat amprentarea maşinilor de scris. Maşinile redacţiei (lucram la Flacăra), proprietatea Editurii Scînteia, aveau acelaşi regim. Arg
