DIASPORA • O SLUJBĂ ÎN STATE.
Mie îmi place să fac ceea ce fac de atâţia ani! Să cânt! Şi am tot umblat pe toate coclaurile în atâţia ani. Am "făcut" ţara asta de mai multe ori, de la un capăt la altul, am fost în multe ţări cu spectacolele mele, am avut fel şi fel de întâmplări şi păţanii care de care mai haioase, unele demne de ţinut minte, altele tocmai bune de uitat.
De când am renunţat la profesia mea de profesor de educaţie fizică şi am plecat din Galaţi într-o bună ziulică, lăsând totul baltă, şi catedră, şi casă, şi prieteni, şi m-am stabilit în Bucureşti, am susţinut peste tot atâtea concerte, încât ar trebui acum să-mi fie deajuns şi să mă opresc. Aş fi făcut-o dacă aş fi observat că nu mai am vreun rost pe scenă, dar dacă văd că lumea mai vrea muzica mea, că mai dă bani pe bilete să mă asculte, m-am gândit să continuu să scriu, să cânt şi să trăiesc cu şi prin muzica asta.
Când mergeam mai des pe la românii din diaspora eram deseori tare emoţionat când vedeam cum plâng oamenii la anumite cântece, însă nu înţelegeam de ce trebuia să cânt mai mult în restaurante (că, în mare, cam pe acolo se cântă când pleci "afară"). Nu că n-am ţinut spectacole şi în săli de concerte, ba şi în săli de sport, dar românii preferă să se întâlnească cu artiştii la un mic şi la o bere. De ce? ... ei ştiu mai bine! Acum câţiva ani am fost cu Socaciu în State, am cântat în mai multe oraşe: New York, Detroit, Cleveland, Boston... ba şi într-un centru universitar deosebit – Buffalo, situat la graniţa dintre SUA şi Canada! Despre o anume întâmplare la New York vreau să-ţi povestesc. Mi se pare normal să afli şi să comentezi! O dată ajunşi în America, ni s-a spus că o să mergem la o biserică românească numită Sf. Maria, care nu era chiar terminată, dar slujbe se ţineau în ea, normal. Încă de la intrare, ne-au întâmpinat doi "domni" care se scotea
