Fiind invitată să scriu despre Mircea Vintilă, îmi vin în memorie vorbele unui clasic german: "Amintirea este un Rai din care omul nu poate fi izgonit"...
Amintirile mele despre Mircea Vintilă încep de prin anii 1973-1974. Nu mai ştiu cum ne-am cunoscut, dar ţin perfect de bine minte prima înregistrare făcută într-un platou al Televiziunii Române pentru o ediţie a "Albumului duminical". Din ziua aceea pot spune că ne-a legat o prietenie rodnică şi frumoasă care a dăinuit până astăzi, chiar dacă nu ne vedem cu lunile, cu anii.
CURAJ. Eu eram redactor în "plutonul de tineri" de la divertismentul păstorit la TVR de inegalabilul om de televiziune Tudor Vornicu. Mircea făcea parte din generaţia folk, "o falangă muzicală", venită cumva dintre amatori. Tinerii aceştia talentaţi lăsaseră pe planul doi sau părăsiseră cariere cu perspective strălucite (arhitectură, inginerie, construcţii), pentru o chitară de Reghin şi pentru impactul ardent cu publicul, dovedind inspiraţie, har şi o chemare irepresibilă către muzică şi către versurile cu conţinut şi mesaj pregnant. Amândoi purtam în fiinţa noastră ecourile generaţiei flower-power. Efigia lui Bob Dylan plana asupra noastră, tutelar. Se formase un fenomen de masă, "Cenaclul Flacăra", care a coagulat toate aceste talente apărute pe neaşteptate, la o răspântie a ştafetei dintre generaţii. Ca şi Mircea Florian, Nicu Alifantis, Zoia Alecu, Nicu Vladimir, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, mai târziu Bertzi şi Socaciu, toţi purtau pe umeri epoleţii plini de har, orgoliu şi curaj. Ei şi mulţi alţii, alături de mari actori, tineri sau vârstnici, alături de scriitori din generaţii diferite, şi-au croit un drum propriu, cariere durabile, paralele cu muzica uşoară, genul predilect al publicului nostru din acei ani. S-a născut un gen muzical care s-a numit (nu ştiu de ce) "folk". Din cauza "sonorităţ