Ceea ce s-a întîmplat în ultimele decenii în istoriografia mondială arată nu numai diversificarea instrumentelor de cercetare şi informare, dar mai ales schimbarea de perspectivă în abordarea trecutului. Metodologic şi conceptual, istoria scrisă a cîştigat noi poziţii în ierarhia ştiinţelor umaniste, a fost îmbogăţită metodologic şi conceptual graţie eforturilor intelectuale. Istoricul manifestă acum interes pentru istoria intelectuală şi istoria ideilor, pentru interogaţii şi explicaţii raţionale. Identificarea marilor teme ale trecutului o face cu scopul problematizării lor. Comprehensiunea faptelor, şi nu simpla lor descriere este deviza lui, analiza şi formularea judecăţii de valoare este obiectivul său, şi nu doar povestirea bazată pe documente.

Structura de gîndire în care este aşezată fapta trecutului devine esenţială şi mulţumită acesteia sînt posibile ierarhizarea, interpretarea şi concluziile. Ei i se datorează libertatea de a decoda fenomenul şi de a formula un punct de vedere. Nu întîmplător, ultimele generaţii de istorici au fost atrase de identificarea reperelor de gîndire. Fie că e vorba de transformarea lentă a societăţii şi a economiei petrecută în duratele lungi ale istoriei " cum credea Fernand Braudel " fie de discontinuităţile vizibile în limbajele social-politice " cum observa Reinhart Koselleck " interogaţia privind structurile de gîndire este esenţială pentru munca istoricului. Prin interferenţele cu sociologia, lingvistica şi psihologia, noua istorie este beneficiara marilor schimbări de metodă.

Sub semnul prejudecăţilor şi al povestirii naive " fostele ţări comuniste Merită să deschid discuţia asupra acestui chip nou al istoriografiei atîta vreme cît nararea istoriei în ţările fostei Europe comuniste continuă să genereze partizanate politice, să uzeze şi să abuzeze de descrieri în care domină prejudecăţile etniciste şi naţio