Jurnal de România
Toată lumea vrea să meargă în România pe banda a treia. Indiferent de maşină, sex, cai putere sau religie. Pe a treia sau pe a doua, numai să fie ultima bandă. Să meargă încet, să se tîrască de la o intersecţie la alta, de la un semafor la altul. Dar să fie acolo, să se deplaseze pe ultima bandă. Pe banda aia merg cei mai tari, cei mai şmecheri, coioşii carosabilului şi ai vieţii. Şi atunci toţi vor să meargă pe acolo. Este, dacă vreţi, sindromul turmei care funcţionează absolut incredibil în România. Nebunia de a împărtăşi moravurile la modă, de a fi egalul specimenelor zilei, fie că e vorba de manelişti sau valutişti, de păpuşi masculine, curvuliţe de oţet sau de şampanie, demenţa de a urma şi de a imita toate modelele răsfăţate de alde mă-sa şi tac-su, de cluburi şi tabloide. Discernămîntul lor a fost înlocuit demult de fiţele care sînt copiate, imitate, împrumutate. Este şi motivul pentru care toată lumea vrea să meargă în România pe banda a treia. Celelalte benzi nu interesează pe nimeni, sînt benzile proştilor, depăşiţilor, loserilor. Dacă nu eşti pe ultima bandă nu exişti, eşti un neica-nimeni, un nimeni, un neică neştiut şi necunoscut de nimeni. În ţara vedetelor de tot felul, vedetelor cu orice preţ, vedetelor din nimic şi din orice, a nu merge pe ultima bandă este degradant. Celebritatea e ca roşu în gît, pe aici poate s-o ia oricine şi să scoată adeverinţă pe ea. În România nu prea mai vrea nimeni să fie necunoscut. Se fuge de anonimat ca dracul de tămîie. Nu prea mai e nimeni care să-şi dorească păstrarea anonimatului. Toată lumea, mînuţele sus, vrea să apară undeva, într-un ziar local, într-un anunţ de mica publicitate, la televizor, într-o reclamă la orice cu condiţia să i se vadă faţa, la închirieri, la avizierul poliţiei, într-o revistuţă, într-un film porno făcut de un producător din Giurgiu sau aiurea. E clar,