Biblioteca de ştiinţe umane a editurii Gallimard s-a îmbogăţit recent cu volumul lui Freeman J. Dyson, La vie dans l’Univers. Réflexions d’un physicien (2009), tradus după ediţia originală apărută sub egida Universitaţii Virginia, în 2007. Dyson e un fizician interesat de biologie şi capabil să vulgarizeze ştiinţa prin conferinţe accesibile publicului educat, dar nespecialist. Cartea se intitula în engleză A Many-Colored Glass. Reflections on the Place of Life in the Universe: un omagiu metaforic adus policromiei, transparenţei şi vieţii ca fenomen izolat, invaziv şi etern adaptabil. Nici agnostic, nici finalist, Dyson îmbrăţişează o cosmologie axată pe teorii fizice autocorectate în timp, pe sănătosul principiu al indeterminarii şi pe intuiţia misterului. Întrucît e loc de mister în universul nostru vid, incomensurabil, expansiv şi entropic, există posibilitatea unui dialog al ştiinţei cu religia (ca experienţă umană). Nu m-a mirat să regăsesc referinţe la substratul "apofatic" al operei lui Sir John Templeton, unul dintre autorii respectaţi de Dyson, alături de psihologul William James. Templeton a dezvoltat o filozofie personală ("teologia umilităţii") care susţine, pe linia pseudo-areopagitică reluată de Cusanus, că înţelegem divinitatea pe măsură ce ne recunoaştem ignoranţa.

La rîndul său, James a scris numeroase pagini pe seama ideii că pluralitatea experienţelor religioase e salvatoare pentru articularea cosmică a "silabei" omeneşti. Dyson a reţinut de la maeştrii săi că religia şi ştiinţa produc împreună "informaţie spirituală". Cele două discursuri sînt complementare, în accepţiunea lui Niels Bohr ("două reprezentări ale aceluiaşi proces fizic care sînt deopotrivă valide, dar care nu pot fi văzute simultan"). Bohr a extrapolat conceptul complementarităţii dinspre fizica cuantică spre biologie, aplicîndu-l apoi raportului dintre justiţie şi compasi