Singurul regim care îmbină religia cu o formă de democraţie " Republica Islamică Iran ", în permanentă opoziţie cu lumea din jur, nu dă semne de slăbiciune, deşi e ameninţat mai ales din cauza programului său nuclear, iar, mai nou, şi de preţul scăzut al petrolului.

Dincolo de descrierile în alb şi negru ale Iranului de astăzi, este cert şi demonstrat istoric apetitul iranienilor pentru reprezentare populară, ceva ce în Occident s-ar traduce prin democraţie. De exemplu, Iranul a fost prima ţară din Orientul Mijlociu cu o Constituţie, în 1906, şi un Parlament. În plus, Iranul are poate cele mai active asociaţii de femei şi studenţeşti din regiune, o presă dinamică şi mult mai liberă decît în alte ţări din zonă. Revoluţia islamică a avut, ca nucleu iniţial, afirmarea voinţei populare, ca reacţie la regimul autoritar al ultimului şah Pahlavi, şi voinţa mullahilor de reîntoarcere la puritatea islamică. Ceea ce a rezultat este, pînă astăzi, un regim unic, care adună la un loc instituţii alese prin vot direct, ca Parlamentul sau Preşedinţia, şi organisme clericale, cu membri numiţi de liderul suprem religios, ca, de exemplu, Consiliul Gardienilor Revoluţiei (aprobă sau nu legile trecute de Parlament, iniţiativele Guvernului şi candidaţii la Preşedinţie şi Parlament), Consiliul Expedienţei (care mediază între Parlament şi executiv).

Emulaţie spirituală şi politică

Preşedinţia în Iran este mai degrabă una executivă, fără putere reală, şi e concentrată în mîinile liderului suprem, în prezent ayatollahul Ali Khamenei. Este o instituţie care are la bază ideea de "conducător luminat", dezvoltată de legendarul motor al revoluţiei islamice, ayatollahul Khomeini. Liderul suprem are puteri absolute în politica internă şi externă a ţării, dar este şi îndrumător spiritual. Khomeini a conceput această instituţie, convins că numai un cleric cu înalte calităţi spir