Eram economist-şef la Banca Naţională a României cînd am fost întrebat de oficiali ai FMI dacă aş susţine deschiderea contului de capital al României; această discuţie a avut loc în 1996, cu aproximativ un an înainte de izbucnirea crizei financiare în Asia. Le-am răspuns că o astfel de decizie ar fi deosebit de riscantă în condiţiile României, o acţiune chiar periculoasă, pe care nu aş recomanda-o liderilor politici. Din fericire, decidenţii din România au adoptat politicile potrivite în decursul acelor ani. Astăzi mulţi sînt de acord că în Asia criza a fost cauzată, în principal, de o deschidere prematură a contului de capital în economiile din acea regiune. Întotdeauna am fost de părere că graba pentru privatizarea utilităţilor publice nu este justificată. După cum Joseph Stiglitz şi alţii au evidenţiat, contextele instituţionale sînt esenţiale pentru companiile care se privatizează pentru ca acestea să funcţioneze bine. În plus, există utilităţi publice care e mai bine să rămînă în mîini publice. Trebuie adăugat aici că schimbarea instituţională necesită timp, iar timpul nu poate fi comprimat după voie.

Suprasimplificarea "bunelor practici" în domeniul guvernanţei şi, nu în cele din urmă, ipocrizia care, nu de puţine ori, a acompaniat discuţia despre acestea, din partea unor ţări industrializate importante din întreaga lume, este mai mult decît evidentă acum. Criza financiară profundă, eşuata rundă de negocieri Doha (cu controversa despre diferenţa dintre comerţul liber şi cel echitabil), lipsa de rezultate peste tot unde politicile de dezvoltare au fost cuprinse în mod simplist în mantra ideologică a neo-liberalismului sînt grăitoare. Spunînd acestea, nu trec cu vederea corupţia, lipsa de claritate a drepturilor de proprietate, risipa şi devalizarea resurselor publice în multe ţări sărace, o alocare a resurselor profund greşită, care toate frînează cre