Sîntem şi la rugby aşa cum ne ştiţi. Cînd în umbră, cînd în soare. Mai mult în umbră
Noul stadion al rugby-ului e mica bucată de Anglie zgribulită în coasta Caşinului şi Arcului de Triumf. Nu puneţi la socoteală împrejurimile compuse din fiare crescute sălbatic, gunoaie călătoare şi noroi frămîntat ca aluatul. Totuşi, locul în sine, teren&tribune, se lipeşte de tine cu parfumul week-end-urilor insulare din vremea războiului. Mic şi cochet, gazdă săracă, dar corectă pentru sîmbăta meciului. Meciul România-Rusia. Sincer, întotdeauna mi s-a părut că aceste două naţii se pot bate în orice altceva decît într-un sport de gentlemani. Există însă un blazon, de pe vremea cînd ne uitam pe gaura cheii Turneului Celor 5, care ne aruncă acum la înaintare cu un şut în fund. Iată-i pe stejari! Dar e ca-n bancul acela cu Boc, iată-i… dar unde-s, măi?!
Spectatorii de la tribuna a doua sînt un spectacol ei înşişi. Sînt ca naţia, cînd în umbră, cînd în soare, după cum bate vîntul prin înalturi. Oftează des, dar aplaudă ferm orice tuşă cu bătaie lungă a noastră. Mai pe o latură a terenului se aşează nişte puşti, rugbyşti în devenire. Sînt haioşi, se foiesc, îşi explică fazele. Sînt patrioţi. Zice unul dintre ei: “Ruşii nu înscrie, băi, cînd are lovituri de penalitate, ai noştri o dă printre bare, las’ că vezi !”. Văd. Şi aud, cădea-mi-ar urechile! Credinţa că rugbyul e un sport altfel mi se crapă o dată cu seminţele consumate în cadenţa unor gloanţe de mitralieră Bren. Cojile fac bucuria vîrtejurilor. Punga se mută de la un copil la altul. Veselie.
Arbitrul, chel, are un tic ciudat. Arată mereu cu braţul spre Biserică, aceea căreia îi şade la fel de bine la Bucureşti sau la Moscova. O linie imaginară trece din vîrful degetelor lui printre buturile ruseşti, către turle. La fotbal, asta ar fi mereu în avantajul tricolorilor. La rugby, e tocmai invers. Românii sînt pen
