Mircea Mihăieş: "Într-un text care probabil i-ar irita până la nebunie pe paznicii hipercorectitudinii politice, Alexandru Paleologu făcea un elogiu libertăţii, contrapunând-o democraţiei."

În stilul său paradoxal, marele eseist punea degetul pe un punct sensibil de pe harta prejudecăţilor comune: „... Cuvântul democraţie nu mai înseamnă nimic, dacă ne gândim numai la... Republica Democrată Vietnam, la Republica Democrată Germană sau la Kampuchia Democrată. (...) Eu cred că libertatea poate fi mai presus de orice, nu democraţia. Democraţia este o condiţie minimală şi fragilă, care oricând poate fi înlăturată, tocmai prin mijloace democratice. Nu trebuie să mai credem că democraţia este o valoare. Nu e! Este o poziţie mai comodă de existenţă şi mai puţin rea, însă fragilă şi periclitată. Democraţia în sine e un cuvânt care s-a acreditat şi trebuie examinat în evoluţia lui istorică. Sigur că ne convine un regim democratic, în care nu ne mai plictisesc nici cenzura, nici administraţia, nici şantajul. (...) Democraţia cu orice preţ nu mai e democraţie. Sigur că e preferabilă şi, cum bine spunea Churchill, e sistemul cel mai puţin rău pe care-l avem. Cel mai puţin rău, atâta timp cât se menţine şi nu face loc profitorilor care caută să instaleze dictaturi rele, ideologice. De fapt, libertatea contează, nu democraţia”.

Am tresărit citind aceste rânduri, pentru că păreau scrise cu gândul la ceea ce am văzut în Parlamentul României începând cu perioada romantic-contondentă a CPUN-ului, până la formele aberant-dictatoriale de manifestare ale intervalului 2006-2008. Atunci, cocktail-molotovul politico-petrolier ne-a arătat, la scenă deschisă, cum se poate instaura dictatura cea mai feroce prin simpla voinţă, democratică până la... exterminare, a unei haite cinic ghidată din culise. Am scris în aprilie 2007 un articol în care spuneam, fără să exa gerez ni