● Strania poveste a lui Benjamin Button / The Curious Case of Benjamin Button (SUA, 2008), de David Fincher.
Povestea unui personaj care îmbătrîneşte invers " care se naşte cu organismul unui om de 80 de ani şi devine tot mai tînăr pe măsură ce înaintează în vîrstă, sfîrşindu-şi viaţa ca bebeluş " e plină de posibilităţi satirice, poetice, filozofice. Scott Fitzgerald a explorat o mică parte din ele în povestirea lui din 1921, Strania poveste a lui Benjamin Button (sursa filmului oferit acum de David Fincher), iar tînărul scriitor american Andrew Sean Greer le-a explorat pe îndelete în romanul său din 2004 (tradus în 2006 la Humanitas), Confesiunile lui Max Tivoli. Romanul lui Greer e, de exemplu, o meditaţie despre tînjire şi regret. Disfuncţia "monstruoasă" a protagonistului funcţionează ca o lentilă amplificatoare prin care cititorul poate vedea cît de mult din viaţă " dintr-o viaţă normală " se consumă în tînjire, respectiv în regret, în frustrarea lui "e prea devreme" şi în tristeţea lui "e prea tîrziu". În fond, atunci cînd Max se îndrăgosteşte pentru prima dată, el nu suferă altfel decît orice alt puber a cărui ignoranţă cască un hău de netrecut între dorinţă şi realizarea ei. Iar spre sfîrşitul vieţii, cînd îşi scrie memoriile, spiritul lui nu e mai uzat, nici mai gheboşit de fructele grele ale experienţei, decît al altor bătrîni. Numai că, fiind un om care la vîrsta primei iubiri arată ca un bătrîn, iar la vîrsta amintirilor arată ca un mucos, pentru el e simultan prea devreme şi prea tîrziu aproape tot timpul. Întreaga lui viaţă se consumă în tînjire şi în regret.
Aceste emoţii îi sînt aproape complet străine lui Benjamin Button (Brad Pitt), aşa cum îl vede David Fincher. Sufletul lui nu se însingurează în copilărie, din cauza trupului de bătrîn care-l îngrădeşte. Nu se zgîrie în adolescenţă. În cursul anilor, nu acumulează nici rugină, ni
