"Cântarea României" a fost dublată, constant, de o altă manifestare "de masă", care se derula fără nici o pauză: festivalul naţional al umorului colectiv cu tentă politică. În lipsa unei rezistenţe reale, cu manifestări concrete, umorul ţinea loc de atitudine anticomunistă.
Iar bancurile ajunseseră chiar să fie considerate o formă de disidenţă. Apăruseră chiar şi bancuri despre bancurile politice. Se spunea că: "Persoana care ascultă bancuri politice ia un an de puşcărie. Cel care spune, ia trei ani. În schimb, cel care nici nu spune nici nu ascultă ia şapte ani de puşcărie. De ce? Pentru că nu participă la viaţa politică a ţării". Erau atât de multe bancuri, încât, după 1990, au apărut adevărate "antologii" care le erau dedicate. În acest context, o specie aparte erau parodiile după versurile unor clasici ai literaturii. Primele versuri ale poeziei "Iarna pe uliţă" deveniseră:
A-nceput de ieri să cadă
Câte un comunist pe stradă,
Nemâncat de-o săptămână,
Cu carnetul roşu-n mână.
Ne-mbrăcat şi neîncălţat,
Dar cu geantă diplomat.
Cândva, prin anii ’50, nemuritorul Păstorel lansase o pastişă după "Zece negri mititei". Interzisă oficial, poezioara fusese uitată. Dar nu complet. A reapărut prin ’88-’89, readusă probabil la viaţă de memoria unui bunic hâtru care şi-a asumat riscul de a o recita nepoţilor. Iat-o în forma în care circula în 1989. Şi s-a bucurat de un succes enorm.
ZECE MEMBRI DE PARTID
Zece membri de partid
Au visat o viaţă nouă.
Unul a vorbit prin somn
Şi-au rămas doar nouă.
Nouă membri de partid
Practicau înot.
Unul a înotat spre vest,
Şi-au rămas doar opt.
Opt membri de partid
Au trecut la fapte.
Unul a trecut prea brusc,
Şi-au rămas doar şapte.
Şapte membri
