…chiar asa? Imi place sa ma mangai cu gandul ca sunt un om intelegator: am pacate aproape mai multe decat poate un duhovnic duce, asa ca nu ma grabesc sa arunc cu piatra. Incer sa inteleg, nu sa judec. Deja, insa, marturisesc ca nu mai inteleg. Ce scuze iti gasesti cand te numesti, sa zicem, Cristi Preda (sau Sever Voinescu, sau … ) si accepti sa candidezi pe lista de europarlamentare cot la cot cu Elena Basescu fara a ridica o spranceana, fara macar a incerca sa schitzezi un minim, formal, aluziv dar public, gest de protest? Cat de mare e frica sau pofta?

Ce scuze isi poate gasi, ca tata responsabil, Traian Basescu, cand o sustine – tacut sau nu - pe fiica sa in acest demers? Chiar crede ca ii face un bine? (O intrebare asemanatoare i-am pus, pe vremuri, lui Gheorghe Funar, la o emisiune radio la care eram invitati, in legatura cu afacerile lui Sabin Funar cu primaria.) Cata naivitate poate sa aiba un parinte, crezand ca ii face un bine copilului deschizandu-i cu forta o cale pe care, de unul singur, n-ar fi apucat-o in veacul vecilor? Si cata grija fata de binele public – da, da, binele tarii in care, chiar cred, crede si presedintele – poti avea cand girezi o asemenea initiativa?

Cat de mult te poti minti singur pentru a declara, fara sa clipesti, cum a facut-o Emil Boc, ca Elena Basescu n-a profitat de pe urma “numelui” si ca a urcat “de jos”?

Mai, oameni buni, chiar nu mai exista rusine in tara asta? Chiar nu se mai barbiereste nimeni dimineata, la oglinda? Cum poti inghiti atatea broaste fara sa vomiti, scuzandu-te ca, daca n-ai face-o tu ar face-o altii? Cum poti sa-ti saruti seara copii adormiti, fara sa realizezi ce lume le pregatesti? Cum le poti citi povesti cu Fat Frumos din Lacrima fara sa te incerce un sentiment de rusine si sa te podideasca lacrimile?

Mai rasar ghiocei de 1 Martie?

David Hume, bietul, zicea ca oamenii nu