Acum, după aproape opt luni petrecute în Washington DC, mă amuz când mă gândesc cum am încercat eu să regăsesc Tokyo în capitala americană. Eram dezorientată şi soluţia pe care am ales-o instinctiv a fost să caut ceva cunoscut. Paradoxal, singurul reper la îndemână era acest oraş din altă lume, pe care am avut fericirea să-l bat cu piciorul timp de o lună întreagă.

Aerul fierbinte, umed şi greu de respirat, arţarii, frunzele de jinko biloba căzute pe trotuar, trandafirii japonezi cu flori superbe, mari, în culori îndrăzneţe şi neaşteptate, cireşii japonezi reflectaţi în lacul de la piciarele Jefferson Memorial, tufele de azalee pe care le anticipam încărcate de flori, toate acestea erau ancore în memorie şi mă ajutau să mă raportez la ceva oarecum cunoscut. Era suficient să leg cele două destinaţii, una la multe fuse orare depărtare la est şi cealaltă, la tot atât de multe, dar la vest de România.

Aveam să revin cu picioarele pe pământ destul de repede şi să-mi dau seama că singurul lucru pe care-l au în comun, Tokio şi DC, este faptul că, pentru băştinaşii eşti european, indiferent din ce ţara din Europa provii. Şi te simţi european. Abia când vizitezi un alt continent îţi dai seama, prin contrast, de rădăcinile europene pe care le ai.

Merg pe bulevardele largi, neobişnuit de largi, şi văd, adesea, câte o veveriţă cenuşie care alergă dintr-un copac într-altul. Îmi consult harta din când in când, deşi nu prea am cum să mă rătăcesc. Străzile sunt aici ca un grilaj. Cele perpendiculare sunt desemnate cu numere, cele orizontale, cu litere şi cele pe diagonală au nume de state şi se numesc Avenue.

Oraşul este împarţit în patru sectoare, în funcţie de punctele cardinale. Noi suntem suficient de norocoşi să locuim într-o zona liniştită şi foarte plăcută, de unde puntem ajunge, pe jos, până la la Casa Albă, Kennedy Center,