De 11 luni nu mai e ministru de externe. A stat în fruntea diplomaţiei româneşti fix un an, între aprilie 2007 şi 2008, în perioada în care România făcea primii paşi in UE. A încercat să facă loc nonconformismului într-un domeniu împovărat de comportamente protocolare. Un semn familiar făcut regelui Spaniei, cu prilejul unei vizite a preşedintelui Băsescu la Madrid, a fost considerat la acea vreme o impardonabilă abatere de la reguli.

Pe intervievat îl apropie de cel care pune întrebările anii de liceu petrecuţi la Craiova (de aceea adresarea va fi directă, deloc diplomatică) în perioada de glorie a Ştiinţei. Motiv pentru care multe dintre destăinuirile lui Adrian Cioroianu vin din zona alb-albastră a fularului de la gîtul său.

Fotbalul înseamnă şutul lui Oblemenco

-Cu ce asociezi cuvintele “sport” şi “fotbal”?

-Cu verdele indescriptibil şi de neuitat al stadionului din Craiova. Cu şutul nemilos al lui Oblemenco. Am crescut acolo de la 5 ani, n-am cum să uit!

-Cît de profundă e legătura ta cu Craiova?

-Era o stare de spirit aparte acolo, de care nu mă dezic nici acum. După marile victorii europene, mă alăturam şirului nesfîrşit de oameni care mergeau să cînte sub balcoanele jucătorilor. Îi simţeam apropiaţi de noi, de suporteri. Ştiam unde stau, le cunoşteam maşinile. Fotbaliştii erau umani, stăteau de vorbă cu noi pe stradă.

-Vreo amintire notabilă din acea vreme?

- Să fi avut vreo 15-16 ani, era, cred, chiar :yn perioada Craiovei Maxima, prin ‘82-’83. Într-o zi m-am pomenit că curtea în care locuiam mai multe familii, părinţii, bunicii şi unchii, au intrat Lung, Ungureanu, Geolgău şi Cîrţu! Îl aduceau bandajat pe vărul meu, care avea vreo 10-11 ani!

Cîrţu şi bunica

-Ce se întîmplase?

-Vărul meu juca fotbal, împreună cu alţi copii, pe terenul de bitum din spatele vestiarelor de la stadion.