Dispariţia combinatului ar extermina o întreagă industrie orizontală, mii de oameni rămânând astfel pe drumuri. Refuzând să eşaloneze datorii istorice de câteva milioane de euro, statul lichidează o afacere care ar aduce sute de milioane de euro şi ar păstra mii de locuri de muncă. În industria grea, un loc de muncă activ înseamnă asigurarea altor 10-15 locuri de muncă din aşa-numita orizontală formată de companiile furnizoare de materii prime, energie, materiale, servicii conexe etc.
Aşa cum, de altfel, un combinat de utilaj greu asigură piaţă de desfacere pentru zeci de firme furnizoare mai mici, a căror producţie este astfel absorbită. Cam aşa stau lucrurile şi la Fortus Iaşi, un combinat care are 1.600 de muncitori proprii şi asigură piaţa de desfacere pentru cel puţin 50 de furnizori tradiţionali – firme în care lucrează mii, poate zeci de mii de muncitori.
Afacerile acestui combinat sunt, însă, serios încurcate din cauză că, în locul ştergerii sau eşalonării unor datorii istorice, instituţiile statului preferă vânzarea la bucată a activelor Fortus şi (mai ales) a terenurilor din patrimoniul acestuia.
Or, o asemenea... „soluţie“ ar duce inevitabil la dispariţia uzinei, adică la prăbuşirea unui întreg eşafodaj industrial, cu destrămarea reţelei de furnizori şi, nu în ultimul rând, punerea pe liber a câtorva mii de oameni. Cine şi-ar putea asuma închiderea Fortus Iaşi, cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari angajatori din regiunea Moldovei?!
Filmul evenimentelor
Concret, la privatizarea din 2003 statul se angaja să şteargă datoriile istorice ale combinatului ieşean acumulate până atunci, iar cumpărătorul – Metalexportimport – să demareze un amplu program de investiţii pentru dezvoltare. Lucrurile au început să se mişte abia în 2006, când Consiliul Concurenţei acceptă ştergerea datoriilor a
