Pe Vlad Georgescu, cei mai mulţi dintre români îl ştiu din ipostaza sa de director al secţiei în limba română a postului de radio Europa Liberă. Avem încă în minte tonul său echilibrat, raţional, argumentele impecabile care dădeau nota distinctivă a editorialelor sale într-o vreme în care postul cu sediul la München devenise cea mai credibilă şi populară sursă de informare privind situaţia din ţară. Surprinzătoarea sa moarte (în anul 1988), la doar 51 de ani, în urma unei tumori pe creier cu evoluţie galopantă, a stârnit la vremea respectivă multă emoţie, dar şi ipoteza foarte credibilă a unui asasinat prin iradiere. Vlad Georgescu însuşi ajunsese în ultimele luni de viaţă la o astfel de concluzie, mai ales din perspectiva bizarei similitudini de destin (tragic) cu predecesorii săi în funcţie.

Sfârşitul neaşteptat, cu doar un an înainte de prăbuşirea regimului comunist, a marcat decisiv destinul de istoric al lui Vlad Georgescu. După emigrarea sa în Statele Unite (în anul 1979) cărţile publicate în ţară i-au fost puse la index. Despre apariţia în România a celor scrise în exil, fireşte, nici nu a putut fi vorba. Atunci când au început să fie tipărite în ţară (după căderea regimului Ceauşescu), nu au stârnit un entuziasm foarte mare. În mod fatal, erau datate, au fost percepute de publicul larg ca purtând semnele unui timp (al războiului rece) revolut. Într-o vreme a spectacolului generalizat şi a marilor seisme sociale şi politice, în care proaspăt dobândita libertate a presei îmbrăca deseori forme anarhice şi groteşti, chiar şi publicarea de către Humanitas (1992) a cărţii sale fundamentale, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, nu a stârnit cine ştie ce ecouri dincolo de cercul profesioniştilor. Cărţile care au schimbat fundamental percepţia românilor asupra propriei lor istorii au fost cele scrise după 22 decembrie 1989 de Flor