"Nu te uita prea mult la un bec stins./ Vino la cel mai apropiat mort./ Bate la porţile unui select cuvânt spus/ în gând o singură dată, pe când, neatent, sună telefonul./ Prelungite secunde/ întrebări, nelinişti, abureală... (cât ai clipi cu ochii închişi)". Interesant de urmărit din când în când mişcarea insulară a versurilor unui pictor, fabuloasa lor vibraţie, fertila neştiinţă a unui suflet bogat până la sufocare ce te copleşeşte generos, poate prea generos, şi pierzând de-atâtea ori firul în încercarea de a şi-l etala. îi treci cu vederea şi nu prea, când îl surprinzi cu exprimări stângace precum "capricii capricioase", şi fără să-i ceri voie îi tai subţire cu condeiul sau "mut azimut", sau umbli la topică, să-i salvezi întregul aşa cum este, aşa cum ar trebui să-l vrea autorul, citindu-i mai departe textul, de-atâtea ori cu neascunsă invidie, nemulţumit doar de sărăcia ta: "Parcurg dezamăgiri şi fabuloase, groaznice eşecuri./ Mor zilnic pentru a supravieţui..." Am primit de curând, şi m-am bucurat, un set de poeme semnat de Filip Köllö, din care aleg doar câteva, câte încap pe spaţiul sărac al paginii, pentru a-i sărbători efortul, gingăşia şi neasemănarea în context: Iluzii fără soţ are un final excelent. Dar şi Autoportretul unui dac. E de apreciat sinceritatea poetului înfruntând cu calabalâcul cuvintelor un rai întreg de culori expresive, tăcute, între pereţii de atelier, aşa cum ni se sugerează în întregul din Amăgiri în paragină. (C. B.)
Iluzii fără soţ
în inimă bătând aceiaşi plopi
pe cale să-şi piardă corbii
Bătând aceiaşi proprietari
gata să-mi sfâşie liniştea.
Şi o glastră cu buzele lărgite
de nenumărate flori-fum...
Mă copleşesc fidele dureri - o pledoarie...
în detrimentul meu - aceeaşi din totdeauna -
trainica solitudine, inventivul "A FI".
Secătuită platoş
