Suntem un popor care are o nevoie obsesivă de mituri, atât despre noi înşine, dar şi despre restul lumii, şi suntem gata să uităm de bun-simţ pentru a le alimenta.
Din păcate, asta nu ne va ajuta să ieşim cu bine din criză. Aceste observaţii nu vin din vreun studiu academic sau din vreun sondaj. Ele îmi aparţin şi nu îmi produc niciun fel de fior atunci când le exprim. Am ajuns să le conturez recent, când am încheiat prima lună petrecută aproape fără întrerupere în România după foarte mulţi ani. În ciuda deznădejdii pe care ele mi-o provoacă, am convingerea că recunoaşterea unei probleme constituie obligatoriul prim pas întru vindecarea ei. Nevoia narcomană de mituri a românilor devine aparentă în felul în care abordăm criza aşa cum se manifestă ea atât în interiorul ţării, dar şi în exterior.
Mai întâi, percepţia crizei în exteriorul României. Am pierdut numărul celor care mă priveau cu o mirare care devenea rapid indignare atunci când le spuneam că actuala criză financiară chiar a mutilat societăţile occidentale în general şi Marea Britanie şi Statele Unite sau alte ţări vestice în mod specific. Un interlocutor după altul ignora orice argument raţional sau date economice care fundamentau ideea că acel mitic Occident după care suntem atât de obişnuiţi să jinduim se află în terapie intensivă la secţia de reanimare economică. Raţionalul ceda în faţa unei obsesive nevoi de a prezerva imaginea acelui „Occident” ca loc al legendei în care TREBUIE să fie mai bine ca la noi - cu orice preţ, fie că e criză sau nu.
Reversul acestei medalii ţine de felul în care foarte mulţi români îşi percep propria ţară. Din nou, am pierdut şirul interlocutorilor care mi-au spus, verde în faţă, că România nu este mai bogată ca acum opt ani, că acele cifre de creştere economică sunt 100% măsluite, că această criză nu reprezintă nimic nou, deoarece din ‚90
