O frază care ar trebui să producă insomnii criticilor, istoricilor, cercetătorilor literaturii, biografilor, profesorilor, specialiştilor, tuturor celor ce se consideră în drept să vorbească netulburaţi şi în aparentă cunoştinţă de cauză despre destinul unor mari creatori şi despre modul cum s-au ivit în lume operele lor: "Stau şi mă întreb dacă ruşinea îl încearcă măcar pe unul singur dintre cei ce-şi întemeiază viaţa lor academică lesnicioasă, bine asigurată, bine şi drept trasată, pe aceea a unui poet care a trăit în mizerie şi în disperare."

Fraza aparţine de curând dispărutului Elias Canetti, el a gândit-o, el a scris-o şi, cum se zice, nu întâmplător el. E o frază care vine de departe, din adâncul cel mai secret al scrierilor sale. Trebuie să fi compus înainte de a împlini treizeci de ani un roman ca Orbirea ca să-ţi treacă prin minte un gând atât de necruţător în simplitatea sa aproape despuiată şi mai ales ca să ai dreptul să-l dai pe faţă cu o cruzime aproape copilărească. Cu o prospeţime, s-ar spune, dar s-ar spune rău, ne-intelectuală, ne-culturală, nu doar ne-academică.

În traducere franceză, romanul - singurul de altfel, pentru că după Orbirea "se tace", nu se continuă în linişte (între 1935 şi 1994, şase decenii, autorul n-a mai făcut literatură "de ficţiune", ci "doar" eseu şi memorialistică) - în franceză deci, romanul se intitulează Autodafé, trimitere explicită la momentul final al cărţii, când eroul îşi dă foc bibliotecii, enorme, de o valoare incalculabilă, în care-şi investise averea, energia, pasiunea - demenţială, nu simplu "lăudabilă" şi "nobilă" - pentru carte, pentru cărţi.

În felul ei - şi fraza citată, în care e vorba, nemaiauzit lucru, de ruşinea, pur şi simplu de ruşinea pe care ar trebui să o încerce, dar nici gând să o încerce, cercetătorii academici bine rostuiţi ai operei unor mari poeţ