Cuvântul pontoarcă, termen de specialitate din argoul interlop, se caracterizează printr-o surprinzătoare stabilitate. Termenul apare în primele liste de argou românesc, la N.T. Orăşanu (în 1860 şi 1861, în forma poptoarcă) şi la G. Baronzi (în 1872). Baronzi îl foloseşte şi romanul său Misterele Bucureştilor (1862), într-un dialog între hoţi: "ş-apoi să-i potrivim o pontoarcă la piţigoi" (unde pontoarca e explicat în notă "cheie", iar piţigoi - "lacăt"). În primele glosări, pontoarca apare cu sensul general "cheie"; după o pauză destul de lungă, o regăsim în glosarul lui V. Cota (din 1936), cu explicaţia "cheie falsă", ca şi (în forma de plural pontoarce), cu sensul "pachet incomplet de cărţi de joc".
Sensul principal al cuvântului, păstrat până azi în limbajul hoţilor, e "cheie falsă, universală", mai exact "instrument care deschide uşile încuiate", sinonim parţial al mult mai cunoscutul şperaclu.
Diversele explicaţii actuale, din glosarele şi dicţionarele de argou, particularizează definiţia, vorbind fie de o cheie pentru spargerea caselor (T. Tandin, 1993, N. Croitoru Bobârniche, 1996), fie de una pentru deschiderea portierelor de automobile (G. Volceanov, 1998). În presă, termenul apare destul de des, mai ales în reportajele despre lumea interlopă: "Ceea ce mi-a atras atenţia a fost pontoarca pe care i-am găsit-o în buzunar" (România liberă, 2421, 1998); "Dom'le, învârtea ăsta Ťpontoarceleť de nu lăsa nici o urmă după el" (Evenimentul zilei, 1647, 1997); "- Cum intrai în case? - Cu pontoarca! Nu mi-a plăcut niciodată să rup butucurile. (...) Cu pontoarca este artă. Trebuie să nimereşti acele de la yală, nu face zgomot" ("Nilă Şurubelniţă, prinţul pontoarcelor", în Ziua, 20.01.2001); "Chiar dacă trăim în era calculatoarelor, pontoarcele clasice sunt cel mai des utilizate de spărgători. Ele sunt fabricate chiar în serie mică şi su
