Patru cuvinte despre „Un duel”: regie inteligentă, actori fermecători. Ciorbă de varză şi curcan, peşte tăvălit prin piper verde, cremă de zahăr ars, ceai, vin şi vodcă. Un festin. Un pretext pentru întâlnirea unor prieteni. Vieţile lor rămân amare, oricât de mult le-ar îndulci cu delicatese.
Există o localitate pe litoralul caucazian care nici măcar nu este trecută pe hartă. Dacă ar veni un cutremur şi ar rade-o de pe faţa pământului, nu ar şti nimeni că acolo a avut loc o poveste de dragoste, acolo s-au întâlnit câţiva intelectuali, pentru a răscoli cu furculiţa în esenţa vieţii şi tot acolo a avut loc un duel care a reconstruit ideea de libertate.
În spectacolul de la Teatrul Naţional Bucureşti, ai ocazia să vezi oameni în carne şi sânge, nu chipuri emfatice, care plutesc în eter.
Personajele vorbesc normal şi se mişcă normal, jocul esenţelor este firesc, stridenţele dispar, iar teatrul devine non-agresiv şi pură plăcere.
Sunt momente în care nu ai niciun dubiu că asişti la un mare spectacol şi puţini sunt regizorii care reuşesc să pătrundă dincolo de zidurile de rezistenţă ale publicului. Alexandru Dabija este unul dintre ei. Subtilitatea lui te măguleşte.
Există o scenă în care, după duel, preotul interpretat de Marius Rizea se pomeneşte cu un pistol în mână şi vrea să simtă mirosul prafului de puşcă. Îndreaptă revolverul către cer şi gâdilă trăgaciul. Apoi şovăie. Parcă, totuşi, n-ar vrea să-l rănească pe Dumnezeu.
Şi alege să tragă un foc în ţărână. În piesa lui Cehov, oamenii îl împuşcă de multe ori cu mâinile goale pe Dumnezeu, cerându-i socoteală pentru eşecurile lor.
Un duel salvator
Războaiele se duc pe mai multe fronturi. Oamenii se luptă cu alţi oameni sau chiar cu ei înşişi, cu propria inadaptare la viaţă. Au pierdut multe bătălii, sunt blaz