Un subofiţer al Ministerului Apărării Naţionale a fost prins, după ani întregi de supraveghere, în timp ce vindea informaţii secrete unui bulgar, conectat la sufletul slav care aspiră teoretic la intrarea în NATO şi UE.

Lăcomia şi disperarea după un ban în plus l-au transformat pe subofiţer într-un pion într-un joc pe care nu-l interesează. A fost preocupat să înveţe metode de a livra informaţiile şi de a rămâne ascuns şi a reuşit acest lucru mai bine de şase ani. Cazul său este unul clasic în lumea spionajului, când una dintre slăbiciuni, calitate sau defect, este exploatată la maximum. Dar problemele majore abia de aici încep. Dacă serviciile de informaţii ucrainene au pus la punct un aşa mecanism complex pentru obţinerea de informaţii printr-un subofiţer care avea un acces limitat la informaţii secrete şi întrucât prinderea subofiţerului Floricel a necesitat o întreagă desfăşurare de forţe a SRI, a procurorilor DIICOT, a Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate şi a Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării, înseamnă că putem presupune că la vârf e jale. E de înţeles că pentru a penetra zonele de decizie ale României, Guvern, Parlament, ministere, partide politice de la putere şi din opoziţie, şi nu o unitate militară, serviciile de informaţii ucrainene, moştenitoare şi ele ale concepţiilor KGB, dar şi alte servicii mai puternice îşi folosesc toată energia şi creativitatea. E banal pentru un spion versat să găsească nişte frustraţi, avizi după funcţii şi bani şi să se infiltreze prin intermediul unei firme care furnizează câte ceva unei instituţii. E foarte simplu pentru un serviciu de spionaj puternic să bage în Parlament sau într-un minister agenţii lor şi să facă prăpăd. Se prea poate ca majoritatea să nici nu aibă habar că au ajuns spioni pentru Ucraina sau alt stat din zona Mării Negre şi să creadă că servesc un occidental, o mul