Multi dintre copiii parasiti, de nevoie, o vreme ii au deja pe parinti aproape, le asculta vocile, le primesc mingiierile, sfaturile sau reprosurile. Doar ca pe acesti copii - sau pe altii, de aceeasi conditie - ii asteapta alte tristeti, alte suferinte (greu marturisite), determinate de spectrul saraciei, al somajului, de stresul zilei de miine. Cum vom intimpina, parinti si copii, educatori si observatori, aceasta noua/veche provocare? Mass-media aduc zilnic vesti despre efectele crizei economice asupra celor plecati sa munceasca in alte tari. Mai exact, despre intoarcerea lor acasa, cu sutele, chiar cu miile. Fenomenul este aproape la fel de impresionant ca si, in urma cu citiva ani, exodul intr-acolo. Analistii economici au observat ca aportul acestora la bugetul de stat - nemaivorbind de bugetul familiei - a fost deosebit de consistent, uneori mai vizibil decit al anemicei industrii indigene. Plus faptul ca toti acesti oameni (peste doua milioane) scapasera, oarecum, de spectrul somajului si al saraciei. Alti analisti, din domeniul psiho-pedagogiei, unii profesori dar si unii comentatori din presa, au observat un fenomen mai subtil: "orfanelizarea" copiilor ai caror parinti au luat calea strainatatii. Prin anii '80, o tema lirica recurenta deplingea soarta copiilor "cu cheia la git", acei copii pe care parintii, angajati in cimpul muncii si neavind cu cine sa-i lase, ii lasau in fata blocului. Totusi, copiii petreceau, zilnic, macar citeva ore impreuna cu parintii, educatia lor nu era lasata doar in seama bunicelor si-a matusilor, ca acum. Si nu atit educatia, cit, mai ales, nevoia de afectiune parinteasca a copilului, pe care nimeni si nimic n-o poate suplini. Aflu, intr-o revista cu un titlu neatractiv, dar cu un continut interesant - Relief educativ moldav -, editata la Botosani si ajunsa la mine prin bunavointa unei doamne, profesoara si poeta, citeva martur