Anavi Ádám a fost un om adorabil. L-am cunoscut în urmă cu vreo trei decenii, când era deja unul din seniorii scriitorimii din Banat. Agil, întotdeauna zâmbitor, era pregătit în orice clipă să facă o glumă, împrăştiind acea bună-dispoziţie şi acea bunătate a oamenilor pentru care existenţa nu mai are secrete, iar zbaterea sterilă a rău-trăitorilor li se pare ceva nesuferit. A fost, în sensul deplin al cuvântului, un om de spirit. Trăia în bucurie şi răspândea în jur bucurie. Nu e pură întâmplare faptul că în ultimii ani se apropiase de Şerban Foarţă, în care găsise partenerul ideal al nesfârşitelor calambururi şi nestăvilitelor investigări în zona ludicului. Traducerile din poezia lui Anavi Ádám, datorate lui Şerban Foarţă şi lui Ildiko Gábos, pun în evidenţă un tip uman rar: cel a cărui identitate provine din ştiinţa de a masca gravitatea în poantă şi suferinţa în zâmbet. Anavi Ádám s-a identificat cu valorile unui modernism relaxat, transpus într-o cuceritoare plăcere de-a trăi.

În 1999, când a împlinit nouăzeci de ani, am hotărât să-l sărbătorim, la Timişoara, în fiecare an de ziua sa. Evenimentul intrase între activităţile fixe, indiscutabile, ale Filialei Uniunii Scriitorilor. Umorul, zburdălnicia şi savoarea comunicării făceau din aceste întâlniri veritabile evenimente, de la care era un păcat să absentezi. Ironia viforoasă, galanteria subtilă, vizibilă în felul ceremonios-şăgalnic de a trata femeile, dialogul nezăgăzuit făceau din orice întâlnire cu Anavi Ádám un prilej de încântare. L-am văzut de nenumărate ori parcurgând în pas alert străzile Timişoarei şi l-am surprins, nu o dată, alergând după tramvai. Şi asta după ce împlinise nouăzeci de ani! L-am întrebat, evident, în mai multe rânduri în ce constă secretul acestei vitalităţi nemaiîntâlnite. Într-o zi, în redacţia revistei "Orizont", a decis să ne dezlege, Adrianei Babeţi şi mie