Sutele de tineri români au venit în Spania pentru a fi alături de familiile lor, plecate din ţară în căutarea acelui scop comun: un statut financiar mulţumitor. Elevă la un liceu din Alcalá de Henares, Laura Herţan are 17 ani şi a venit în Spania la începutul anilor 2000. Acum mai are doi ani până la examenul Bacalaureat şi după aceea doreşte să urmeze şi cursurile unei facultăţi. Cu toate acestea, unul dintre cele mai mari planuri ale acesteia este legat de reîntoarcerea în România.

Florian Pantazi: La ce vârstă ai ajuns în Spania?

Laura Herţan: Am ajuns aici când aveam nouă ani. Mai întâi, a venit tata, în Coslada, apoi am venit eu şi cu mama. După o jumătate de an ne-am mutat în Alcala de Henares. Pe urmă, au sosit şi celelalte rude din Botoşani, adică unchiul, mătuşa, verişoarele. Anul acesta am împlinit 8 ani de rezidenţă în Spania.

Cu ce speranţe ai plecat de acasă?

Am venit aici pentru o viaţă mai bună şi ca să fiu alături de tata. Spania mi se părea o ţară bogată, îmi doream, ca toate fetele, cred, mai multe haine, mai frumoase, visam la bijuterii.

Câte dintre speranţele de la plecare ţi s-au împlinit până acum?

Absolut toate.

Cât de diferită ţi se pare viaţa unui adolescent spaniol faţă de un adolescent de la noi?

Cred că aici este mult mai strict: în România, adolescenţii au mai multă libertate, mai ales din ce îmi spun prietenii mei nou-veniţi. Aici, de exemplu, la discoteci regulile sunt stricte: n-ai voie să bei până la 18 ani. La şcoală, în România se lipseşte, se fac multe absenţe. Aici, dacă lipseşti, şcoala trimite mesaj părintilor, acasă: "fiica dvs. a lipsit de la ore". Te înveţi să fii mai serios. Dacă lipseşti prea mult, nu ţi se încheie situaţia şcolară. Iar şcoala interacţionează mai bine cu părinţii, decât la noi.

Ţi-a fost greu să te acomodezi cu stilul d