Revenirea în lumina reflectoarelor hollywodiene a lui Mickey Rourke par să împrumute din spectaculosul improvizat al wrestlingului, însă privit cu mai mare atenţie rolul său din noul film al lui Darren Aronofsky se hrăneşte din trecutul tumultos al personajului, şi dintr-o serie de teme care i-au definit profilul ca actor. Tras pe linie moartă de câţiva ani buni după ce a ajuns să joace în filme din ce în ce mai proaste maimuţărind scene vechi, jucând din amintiri, Mickey Rourke performând alături de Van Damme în Double Team (1997) a pus capacul unui declin urât. Revenirea respectă coordonatele pe care actorul s-a dus de-a dura preluând ceva din pulsiunile sucidiare ale personajelor sale, pentru că ele au o forţă autodistructivă considerabilă. Filmul din 1983, Rumble Fish al lui Ford Coppola reînvia parcă fantoma rebelului fără cauză, James Dean, din infernul contorsionat al visului său zdrobit prematur în plină viteză, în Barfly (1997) al lui Barbet Schroeder talentatul scriitor nu se poate despărţi de sticla sa indiferent la şansa pe care o are, preocupat de dizolvarea sa lentă, dar sigură în drojdie, în Angel Heart (1997) al lui Alan Parker destinul său este pecetluit şi în decorul de supersitiţie şi magie al Harlemului cu poezia sa de măşti votive, blues, negritudine încinsă şi flecuşteţe voodoo ceva dintr-o disperare tristă se desface lent. Până şi în filmul care l-a transformat într-un sex symbol al anilor '80, Nine 1/2 Weeks (1986) al lui Adrian Lyne, un film cult, personajul pare blestemat să nu fie fericit, deşi nimic nu-l împiedică. Dacă privim cu atenţie aceste filme ele sunt legate prin ceva care dă personajului grandoarea marilor damnaţi care-i reuşesc atât de bine lui Dostoievski. Totul le stă în putinţă, au acea scânteie care scoate din anonimat, care pregăteşte un destin, însă ca în Angel Hart, darul este de fapt un stigmat pe care-l lasă mâna di