Prozator, poet, îngrijitor de ediţii clasice, portughezul José Viale Moutinho (n.1945), căruia cunoscutul romancier Urbano Tavares Rodrigues i-a remarcat "notabila capacitate de creare de atmosferă aliată cu arta de a povesti", a publicat, începând din 1968, mai multe volume de proză scurtă, două romane, Los Moros (2000) şi Entre Povo e Principais (ed.a 2-a, 2003), precum şi câteva culegeri de poezii. Majoritatea titlurilor sale au fost încununate cu diferite premii, iar o mare parte din opera sa este tradusă în italiană, germană, spaniolă, bulgară, rusă, slovenă, galiciană, catalană, maghiară etc.Are totodată o vastă operă dedicată copiilor, bazată în principal pe tradiţia populară portugheză.
Povestirea de mai jos, aparţinând volumului Já os Galos Pretos Cantam ("Cocoşii negri cântă deja"), 2003, este o mostră a artei lui Viale Moutinho de a reînvia, cu mare economie de mijloace, scene dintr-o lume apusă, lumea rurală pe cale de dispariţie pretutineni, ca şi la noi.
De cealaltă parte a coridorului urletele cumnatei. O chinuiau durerile. Cât timp va mai rezista Ludovina? A ridicat din umeri, până la urmă supravieţuise surorii ei. Dar Encarnaçăo se lăsase să moară fără să se plângă, de aceeaşi boală, dar cu buzele strânse, nerostind nici un cuvânt, nici măcar o monosilabă, un vaiet, nimic. Şi neacceptând decât un pahar cu lapte dimineaţa şi altul la jumătatea după-amiezii. Bineînţeles, şi comprimatele devenite inofensive, injecţiile. Pe când Ludovina nu era capabilă să suporte durerile, ceea ce o ucidea rozând-o. Chiar el îi făcea injecţiile şi vedea că nimic nu mai avea efect. Inima era cea care o obliga să mai rămână în viaţă. În viaţă?
Adică doar să-şi aştepte sfârşitul şi gata, în timp ce conacul se mistuia, arzând lemnele în sobă. Lemne? Buşteni de stejar şi de pin, bucăţi de mobile desmembrate, mai ales fotolii, lemne
