Neacceptînd a se plasa pe terenul unei filosofii care depreciază viaţa sensibilă, care pune în paranteză subiectivitatea în favoarea unor adevăruri "superioare", "pure şi eterne" cum spune, ricanînd, Nietzsche, autorul Silogismelor amărăciunii îşi moaie condeiul în cerneala moraliştilor. O segmentare a meditaţiei sale îi acordă aerul unei confesiuni literare, fruct al discontinuităţii umorale, reacţie permanentă la "sistem", sumisiune la condiţia jurnalului, care posedă "filosofia" sa proprie. În cadrul acesteia, o chestiune esenţială e cea a sincerităţii. În ce măsură, explicîndu-se pe sine cu obstinaţie, oscilînd între îndoială şi furoare proclamativă, între umilinţa inscienţei şi un vehement voluntarism, poate fi socotit Cioran sincer? E justificată o asemenea chestiune? Caracterul autentic (adevărul moral) al spuselor lui Cioran a fost nu o dată pus sub semnul întrebării, nu doar din pricina unor opoziţii dintre propoziţiile operei sale, ci şi din cea a unor aparente inadvertenţe dintre operă şi biografie. Teoretizînd sinuciderea, Cioran n-a pus-o în aplicare, desconsiderînd viaţa într-o manieră budistă, şi-a îngrijit cu pedanterie trupul, blamînd stilul, a devenit unul din stiliştii de seamă ai literelor franceze, celebrînd avantajele anonimatului a urcat pe treptele gloriei etc. N-a fost prin urmare nihilismul său exclusiv o afectare? Sub înfăţişarea unor asemenea balansări nu tocmai comune, pare totuşi a se găsi un scepticism ce s-a pus în scenă în chip spontan: "Măcinat de contradicţii, scrie Mircea A.Diaconu, Cioran însuşi trăieşte cu obsesia şi spaima ipocriziei lumii şi deopotrivă a propriei ipocrizii, despre care scrie cu o furie rebelă, cu nelinişte, uneori cu umor. Ipocrizia lui e, oricum, semnul unei crize, trăite cu maximum de luciditate, care instituie realitatea dureroasă că eu este (sau pare a fi) un altul, în nici un caz al unei deliberări. L