Da, trebuie să-i scriu, căci trebuie neapărat să mă adresez cuiva, ca să-i împărtăşesc modul relativ nou în care am de gând să-l scriu, asta mă interesează cel mai mult la un roman, altfel puţin îmi pasă, vă spun drept, adică să povestesc o istorie, fie şi foarte interesantă, pasionantă, senzaţională, ei bine da, mă lasă rece, ea ştie foarte bine asta, deci n-are rost să i-o mai spun încă o dată şi, eventual, să mă contrazică, adoră să discute în contradictoriu, nu pentru asta îi scriu, mai ales că aşa, de la depărtare, e mai greu să ne certăm, altfel spus: să ne contrazicem, să ne apărăm fiecare părerile ca doi intelectuali care îşi respectă ideile şi bineînţeles că şi le susţin până în pânzele albe, nu e nici o supărare în asta. Vorba e că Marianne se află acum la New York, iar poşta ajunge acolo abia peste trei zile, nu se poate mai repede, aşa că trei sau patru zile cât face scrisoarea, în cel mai bun caz, încă alte două până se hotărăşte ea să-mi răspundă, uneori nu-i trebuie mai mult de câteva ore, e iute de mână, la fel de iute la minte, iar la mânie nu mai vorbesc, căci se înfurie din te miri ce. Sigur, e şi poză şi răsfăţ în furia ei, ştie că o prinde şi, în plus, aşa s-a obişnuit... Oricum, nu pot primi răspunsul decât peste opt zile în cel mai optimist caz şi atunci ce fac, dacă aştept atâta, risc să-mi treacă pofta de scris, pe urmă mă apuc să joc şah ori - şi mai rău! - mă pun să traduc, fac pe aprodul Purice pentru mai ştiu şi eu care mare scriitor (ia să vedem cum o să mi se traducă aluzia asta!), nu zic că nu-mi place, ador să traduc, să mă lăfăi între cele două limbi pe care le cunosc aproape la fel de bine, dar, orice s-ar spune, traducerea e o pierdere de vreme, iar la vârsta mea orice pierdere de vreme o voi regreta amarnic mai târziu, în clipele dinaintea sinuciderii sau când mă voi trezi diminuat în căruţ...

Ai luat-o razna, s-