De câţiva ani buni, Ştefan Agopian se remarcă, în publicistica pe care-o practică în Academia Caţavencu, drept un acerb comentator de istorii literare. Omul nu iartă nimic, iar atunci când îşi îngăduie câte-o pauză, se investeşte, la fel de încrâncenat, deşi fără aplicaţie teoretică, în experimente ce ţin de acelaşi laborator al posterităţii. Serialul despre Nichita Stănescu, pe care, simptomatic, refuză să-l editeze într-un volum autonom, e şi el, până la urmă, o asemenea risipire monahală, cu gând diacronic ascuns, a vocaţiei de prozator. Mulţi pun faptul pe seama umorilor personale, avându-şi poate dreptatea lor, dar omiţând să chestioneze, măcar en passant, exclusivismul metodologic. Cum de ţâfna lui Agopian rămâne apatică în situaţia cărţilor care nu au nici în clin, nici în mânecă cu un raţionament de tip istoric ? Mă îndoiesc că, bunăoară, complicata lui mecanică demolatoare nu s-ar lăsa pusă în funcţiune de, să zicem, un demers urgent sincronic de tip structuralist. De aceea, alianţa de tradiţie, începând din 1979, de la Ziua mâniei, cu Eugen Negrici mi se pare mai degrabă o formă, convenabilă diplomatic, de armistiţiu.

Fiindcă ce stipulează din unghi cronologic acesta din urmă, în încercarea de a depăşi umbra propriilor glose stilistice, se dovedeşte, prin simplism, departe chiar de părerile paradoxale ale lui Agopian, şi deci incongruent cu spiritul acestora. Transcriu o idee care, lansată într-un studiu anterior, reapare astăzi în prefaţa Operelor de la Polirom: "Cărţile lui Agopian reprezintă o victorie a imaginaţiei creatoare şi veriga lipsă a evoluţiei prozei noastre dominate vreme de un secol şi jumătate de redare şi memorie, o proză rareori aflată în zona ficţiunii şi care e săracă în produse ale fanteziei pure. Romanele sale constituie un punct extrem al procesului de emancipare treptată a prozei româneşti, nu numai faţă de dogmatis