Am descoperit un regizor. Un puşti. De douzeci şi un pic de ani. Alexandru Dumitru Măzgăreanu. O mînă de om. Cu un univers deja conturat, cu un simţ al scenei limpede definit, cu o intuiţie matură a actorului. Ce mi s-a părut interesant pentru vîrsta lui a fost exact gîndirea serioasă, axată pe descoperirea textului, a relaţiilor, a actorilor. Filosofia lui este simplă şi profundă. Dacă pentru cei mai mulţi, şi nu doar pentru cei tineri, ţinta este succesul, cu orice preţ, vîlva devenind un scop în sine, pentru Alexandru Măzgăreanu povestea aceasta este secundară. Deşi la început, pare să simtă că drumul e lung, dificil, plin de obstacole de tot felul, de şansă, de mizerii, de invidii, dar şi de subilm. Dacă rezişti. Atitudinea asupra meseriei pare şi ea, în contextul degradat şi degradabil al realităţii, una atipică. Este riscant să dai verdicte, să pariezi pe cineva atît de crud. Şi poate mai periculos este cu actorii tineri decît cu regizorii. Parcă aici nu s-a greşit prea mult. Marja de eroare a fost mai aproape de confirmările ce au venit. Se întîmplă, şi istoria teatrului poartă destule dovezi, ca marii artişti să fi fost complet mediocri în şcoală, şterşi şi să fie descoperiţi mai tîrziu de vreun regizor preocupat de nou şi proaspăt. Toate variantele sînt posibile. Cei foarte buni să confirme sau să se piardă pe parcurs. Hazardul intră şi el, serios, în joc. Privesc în urmă şi mă gîndesc că şi dorinţa de a face cu adevărat această profesiune, cu disciplină, cu smerenie, cu ambiţie nu e chiar o vorbă în vînt. Au fost actori, de pildă, pe care am pariat. Care au mers bine o vreme, după şcoală, în teatre importante din provincie sau din Bucureşti. Unii dintre ei, serioşi şi cu har, se văd şi astăzi, au lucrat cu regizorii de primă linie, au învăţat fără încetare, au evoluat. Alţii, aroganţi, s-au scufundat în eşalonul doi, trei, traşi la fund de un pietroi s