Pentru că participase după 1945 la întâlnirile literare ale grupului "Rugul aprins" de la Mănăstirea Antim, Vasile Voiculescu a fost arestat în 1958 şi eliberat în 1962, cu un an înainte de moarte. Bineînţeles, ca în cazul tuturor scriitorilor-deţinuţi politici, manuscrisele i-au fost confiscate, iar numele interzis. întrucât opera îi fusese şi ea scoasă din biblioteci, mai ales tinerii nu ştiau aproape nimic despre el, în afara faptului că figurase printre colaboratorii revistei ortodoxiste "Gândirea", ceea ce însemna în epocă un oprobriu, şi că era un poet... mistic, numai pentru că publicase un volum intitulat Poeme cu îngeri. A trebuit să înfrunte martiriul închisorilor comuniste şi să moară, ca să intre din nou în atenţia criticii, care descoperă în opera postumă un nou scriitor, fără exagerare, senzaţional. După 1963, a început o adevărată luptă a familiei pentru recuperarea manuscriselor din seifurile Securităţii şi a exegeţilor ce aveau să le cerceteze şi, integrându-le scrierilor de până în 1944, să le pună în adevărata lor valoare. Pe această baricadă s-a aflat şi Liviu Grăsoiu pe atunci, foarte tânăr, care de-a lungul a 40 de ani, 1968-2008, şi-a închinat mare parte din activitatea lui de istoric literar lui Vasile Voiculescu. Neobosit, a publicat articole, inclusiv o monografie despre poezia marelui nedreptăţit, a realizat emisiuni Radio şi T.V., a întocmit ediţii, le-a recenzat pe ale altora, dovedindu-se un comentator avizat şi de un rar devotament. Volumul recent, Voiculesciana, adună laolaltă o parte din contribuţiile sale, probându-i încă o dată fidelitatea faţă de ceea ce se numea pe vremuri "autorul preferat".
Liviu Grăsoiu observă marea fecunditate din ultimii ani ai vieţii poetului. "Abia acum, notează el, V. Voiculescu s-a găsit pe sine însuşi." E vorba, mai întâi, de Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în tradu
