Avea obiceiul să spună despre cei mai cunoscuţi oameni din jur că au murit, - şi când omul apărea pe stradă şi când te arătai mirat, exclama diabolic:

"Ia te uită, şi eu îl credeam mort; în orice caz, pare mai viu decât era înainte..."

Trei ingineri tineri de la o schelă de petrol Buzău se duc să se spele.

Unul intrase în apă până aproape de genunchi. îi spun că al doilea a plecat...

Nu a înţeles şi înconjură vârful noroios cu bulboci în fierbere al vulcanului.

Rămân singur. Aud printre bolboroselile noroiului voci peste culmi.

Cred că vorbeşte o femeie... Care exclamă: "Acela, da!"

Dau roată vulcanului noroios. îi văd.

"Era un băiat aicea, şi-l căutam, unde o fi, nu s-o fi scufundat, să-l înghită noroiul..." zice.

"E la duş, se spală, zic, strig şi femeia se apropie vorbind.

E o femeie tânără încă îmbrăcată ca la oraş, nu ţărancă...

Repet că s-a dus să se spele.

Îmi închipui că celălalt a inventat sau exagerat crezând că aşa poate intra în vorbă cu femeia. Care zice că aici nu ai putea să te îneci, că vara vin oamenii, fac baie, şi gazele care bolborosesc îi saltă în sus... îi ţine...

*

Dialogul absurd, prelungit, al celuilalt cu femeia care ţine sub braţ un pachet din care ies vârfurile unor pantofi de damă, - abia acum văd că umblă desculţă...

Când mă întorc şi dau de cel care fusese la spălat, îl văd cu un tranzistor în mână la care căuta ceva ce scotea un hârâit ca atunci când umbli după un post.

- Ce faci aici? cauţi pământul? întreb serios.

- Da, pământul... planeta, - răspunde preocupat.

Eram, într-adevăr, ca pe altă lume. Băşicele de noroi se umflau, se spărgeau, bolborosind a fierbere...

Mă uitam