CUM SE SCRIA ŞI CUM SE CITEA ÎN ANTICHITATE. Credem, cu infatuarea noastră inocentă, că întotdeauna s-a scris şi s-a citit aşa cum se scrie şi se citeşte azi. Fals! În antichitatea greco-romană se practica scriptio-continua, ceea ce înseamnă că nu existau spaţii goale între cuvinte, nici paragrafe, nici semne de punctuaţie (acestea din urmă erau folosite foarte rar de scribi). De asemenea, nu se făcea distincţia între majuscule şi minuscule. Drept urmare, ca să poată fi înţelese, textele erau citite, întotdeauna, oriunde (chiar şi în intimitatea locuinţei), cu voce tare. (O şi văd în imaginaţia mea pe Carmen Muşat, plimbându-se prin casă cu România literară în mână şi declamând fiecare articol.)

Am găsit aceste informaţii, emoţionante pentru cine obişnuieşte să scrie şi să citească, într-o publicaţie de înaltă ţinută, Revista română de istorie a cărţii, într-un studiu semnat de Alexandru Ofrim. Revista română de istorie a cărţii, editată de Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară "Carol I" şi Biblioteca Naţională a României, este o adevărată enciclopedie a tipăriturilor, dovedind că prin colaborarea bine articulată a trei instituţii de mare prestigiu se poate ajunge la performanţă în munca intelectuală. Articolele din cel mai recent număr (număr dublu, III-IV, de peste 300 de pagini) merită nu numai citite (eventual cu glas tare!), ci şi studiate. Îmi notez titlurile celor pe care intenţionez să le recitesc, cu creionul în mână: Palia de la Orăştie - exemplarul de la Biblioteca Naţională, Filiala Batthyaneum de Ileana Dârja, Cartea veche românească (secolele XVIII-XIX) în colecţiile Bibliotecii Universităţii Naţionale din Cernăuţi de Olimpia Mitric, Un exemplar din Metamorfozele lui Ovidiu în colecţia de carte veche a Muzeului din Alba Iulia, pretext de câteva rememorări culturale de Doina Dreghiciu şi Gabriela Mircea, Din cole