Viorel B. avea 30 ani în 1989 şi locuia în Câmpulung Muscel. "«Nu ştiu alţii cum sunt...», dar eu când îmi aduc aminte de Epoca de Aur, mă trec fiori reci. Nu pot şi nu vreau să uit ce-a fost atunci. Sâmburele degradării morale de-acum a încolţit atunci, în anii de glorie deşănţată a «celui mai iubit fiu al poporului».
Era sâmbătă, 4 martie 1989. Dimineaţa mohorâtă şi friguroasă de primăvară musceleană. La ora 6:00, semnele citite şi învăţate din cartea groasă şi inestimabilă pentru noi de atunci – «Mama şi copilul» – arătau că astăzi va fi ziua cea mare. Caloriferul e rece, dar nu-i nimic. Stăm la bloc şi avem sobă pe lemne, ca toţi vecinii. Au luat şi curentul. A, nu-i nimic, avem lumânări destule. Azi e o zi mare! Se va naşte copilul. «Totul decurge normal», ne-am încurajat noi! Victorie! Dacia care trebuia să ne ducă la spital a pornit în sfârşit şi iată-ne ajunşi. Trecând pe lângă secţia de urgenţă, aud un strigăt disperat: «De ce nu aveţi oxigen?» Ne facem curaj în continuare. Medicul nostru e cel mai bun, deci n-avem de ce să ne facem probleme. I-am dat telefon şi o să vină, chiar dacă abia ieşise dintr-o gardă de 24 de ore. Şi a venit. La timp. Altfel nu apărea printr-o minune un pat pentru soţia mea, atunci când asistenta şefă a decretat că nu mai sunt paturi. «Am nevoie de vată!» am auzit abia şoptit. Brusc, am realizat că soţia mea avea nevoie de produsul acela pufos de la Buftea, care împreună cu lipsa de medicamente, ouă, pâine, zahăr, ulei, salam, unt sau benzină ne teroriza şi ne ucidea încet, transformându-ne viaţa într-un coşmar.
Toate astea se puteau lua dacă stăteai ore în şir la o coadă, care nu-ţi garanta că produsul dorit va ajunge şi la tine. Aţi ghicit! Spitalul nu avea vată. Nu avea aproape nimic. Doctorii şi asistentele făceau adevărate vrăjitorii (citeşte «şpagă la depozit»!) pentru a dota spitalul c
